Copiii mari devin bizari

Cu adevărat o carte pentru adolescenți, dar și pentru adulții care nu au renunțat la lumina sincerității și a credinței. Un roman care nu ocolește situațiile dificile pe care mii de români le-au trăit atunci când s-au întâlnit pentru prima dată cu străinătatea. Și totuși, prin ochii unor adolescenți, aceste evenimente dure nu mai au un aer dramatic, ci sunt pline de aventură și entuziasm.

Cititorii se pot identifica ușor cu experiențele personajelor. Printr-un stil simplu, presărat cu pagini de jurnal sau de corespondență, autorii abordează problemele frecvente ale adolescenței, cum ar fi conflictul interminabil cu părinții sau lipsa de comunicare cu aceștia. Însă în text sunt prezente și situații extreme: mărturia reală a unui tânăr care a trecut prin infernul drogurilor și al schizofreniei, descoperind în cele din urmă „învierea" în sânul Bisericii, și lupta celor care nu au cedat în fața încercărilor grele ale tinereții. Fără îndoială, mulți cititori îmi vor aminti de propriile lor frământări adolescentine.

Acest roman constituie o lectură binevenită pentru oricine dorește să înțeleagă care sunt provocările adolescenților din zilele noastre, și cum le-ar putea depăși, rămânând în același timp fideli față de ei înșiși și față de propriile lor convingeri.


* * *

Copiii mari devin bizari este un roman pentru adolescenți, scris de doi autori: un profesor – Ovidiu Gligu, și o elevă – Letizia Timofte, care la cei 16-17 ani ai săi realizează un inedit debut literar. Cei doi autori „belgieni” conturează o frescă socială, un tablou regrupând două lumi aparent diferite dar totuși destul de asemănătoare: lumea adolescenților din România post-comunistă, și lumea adolescenților din diaspora românească.

Milioanele de români din diaspora alcătuiesc un univers aparte, având deja o tradiție de câteva decenii, cu trăsături specifice, ușor de recunoscut și imposibil de ignorat. Acești oameni curajoși, chiar dacă au devenit cetățeni ai țărilor adoptive, se consideră în continuare români plecați la muncă în Occident, ceea ce nu se poate spune, bineînțeles, despre copiii lor. Fie că sunt născuți în străinătate, fie că au ajuns acolo la vârste foarte mici, copiii anilor 2000 – adolescenții de azi – se găsesc într-o situație destul de complicată în raport cu țara părinților lor. De fapt proprii lor părinți sunt reprezentanții unei „culturi” pe care, uneori, ei nu o înțeleg, nu o recunosc și nu o acceptă.

Explorarea acestei realități constituie una din temele romanului Copiii mari devin bizari. Căci în ciuda avertismentului inițial („orice asemănare... este absolut întâmplătoare”), cartea creează o foarte puternică impresie de real, de imersiune în viața unor persoane adevărate. Prin stilul simplu și direct (deseori apar scrisori sau pagini de jurnal), personajele devin aproape palpabile, iar cititorul devine un confident al Elenei și al Oanei (din Belgia) și al lui Tudor (din România). Ei, și ceilalți copii-adolescenți care își păstrează în continuare chipurile de sfințenie, văd lumea prin ochii lor de îngeri, și ne-o transmit așa cum o văd ei. Regăsim mereu bucuria și nădejdea, curajul de-a-și asuma natura umană nealterată, chiar într-un cadru social din ce în ce mai dezumanizant.

Fiind o carte scrisă „în curtea bisericii” (de fapt a mănăstirii ortodoxe din Vedrin - Namur, Belgia), romanul are și o dimensiune religioasă. Dar cei care vor căuta aici o culegere de rugăciuni pentru copii, sau un îndrumar de spovedanie pentru adolescenți, vor fi dezamăgiți. Textul nu prezintă nici familii ideale, nici copii perfecți. Regăsim doar credința unor oameni obișnuiți, străbătuți de încercările cotidiene ale vieții.

O altă temă creionată de autorii este povestea unui grup de tineri din România care cunosc din plin sărăcia, inechitatea și corupția. Dar și renașterea spirituală, fundamentată pe valorile creștine, care se înfiripă în întreaga țară.

Mesajul social al cărții este unul de împotrivire în fața modernismului aberant, reluând parcă îndemnul Patriarhului Pavel al Serbiei: „Să fim oameni!”.

P.R.