Invaluiti in Ploaie. Un roman al intoarcerii acasa

CHARLES MARTIN este autorul romanului CAND GREIERII PLANG

"Martin deapana o minunata poveste despre vindecare si triumful dragostei... plina de o incantatoare culoare locala."

-- Publishers Weekly

"Tucker, vreau sa-ti spun un secret." Miss Ella mi-a facut mana pumn si mi l-a ridicat in fata ochilor. "Viata e o lupta, dar nu poti sa te lupti cu pumnii. Trebuie sa te lupti cu inima."

Fotograf de renume international, Tucker a strabatut lumea in lung si-n lat si a vazut atat lucruri importante, cat si intamplari ciudate. Insa cand fratele sau evadeaza dintr-un spital de boli mintale, iar o prietena din copilarie reapare in viata lui insotita de fiul ei si avand un ochi vanat, Tucker e constrans sa se intoarca acasa si sa infrunte agonia propriului trecut tragic.
Reintors in oraselul natal din Alabama, Tucker ajunge sa se impace cu fantomele pe care le lasase in urma. Odinioara, Miss Ella Rain ii iubise pe Tucker si pe fratele sau ca pe propriii ei copii. Angajarea acestei femei ca sa aiba grija de Waverly Hall si sa-i tina pe cei doi copii departe de el a fost singurul lucru bun pe care-l facuse vreodata tatal lor. Insa cu toate ca Miss Ella e moarta de multi ani, Tucker ii aude in continuare vocea.

Romanele lui Charles Martin au primit aprecieri pozitive din partea criticilor literari si a cititorilor, deopotriva. Charles locuieste in Jacksonville, statul Florida, la o aruncatura de bat de raul St. John’s, impreuna cu sotia sa si cei trei fii ai lor.

Elogiu adus romanelor lui Charles Martin

"Cu fiecare carte scrisa, Charles Martin schimba o data in plus paradigma beletristicii de factura inspirationala. 'Invaluiti in ploaie' este o poveste sentimentala ce nu trebuie ratata."

-- Michael Morris, autor al "Live Like You Were Dying" si "A Place Called Wiregrass"

"O povestire delicata despre suferinta si rascumparare. Romanul 'Invaluiti in ploaie' se adreseaza fiecarui copil a carui inima a fost candva franta si fiecarei mame care s-a rugat vreodata pentru copilul sau. O carte ce nu trebuie ratata!"

-- Angela Hunt, autoare a "Unspoken" si "The Debt"

"'Invaluiti in ploaie' este dureros de fermecatoare. Iti induce sentimente de teama si suferinta; provocare si descoperire; iubire, apoi si mai multa iubire; iertare imperfecta si rascumparare vesnica. Plasata intr-o ambianta cu accente sudiste, speranta si promisiunea pe care le transmite cartea sunt universale. Charles Martin a devenit rapid una dintre elitele acestui gen literar si un scriitor special inimii mele."

-- Kathryn Mackel, autoare a "The Surrogate" si "The Departed"

"Un proverb spune ca ploaia de dimineata nu tine mult. Aceasta este, intr-un anume sens, povestea captivanta pe care Charles Martin ne-o pune in fata in noul sau roman, ce are capacitatea de a schimba vieti: povestea tranzitiei remarcabile, aproape magice, de la ceata mohorata la stralucirea soarelui, de la umezeala la caldura tihnita, de la disperare la fericire, de la condamnare la rascumparare... Cititi aceasta carte si fiti martorii rasaritului de soare!"

-- John Dyson

"'Cand greierii plang' este o poveste frumoasa, lirica, precum un carusel al sentimentelor. Daca iti plac povestirile placide si lipsite de neprevazut, aceasta cu siguranta nu este o carte pentru tine. E cea mai buna carte pe care am citit-o intr-o vara intreaga. Si o voi reciti, chiar si doar pentru pasajele ei descriptive."

-- novelspot.net

"'Cand greierii plang' este o poveste care merge la inima... o lectura fantastica si una pe care o recomand calduros."

-- www.bestsellersworld.com

"Cum nu mai citisem nicio alta carte a lui Charles Martin inainte, am fost cu totul nepregatit pentru acest roman. 'Cand greierii plang' este una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata, si chiar si acum, la cateva zile dupa ce am terminat-o de lecturat, inca nu reusesc sa ma adun pe deplin. Sunt impresionat de aceasta poveste care m-a emotionat profund. Trebuie sa-i avertizez pe cititori, totusi, daca sunteti in cautarea unei povestiri oarecare, fara multa actiune, nu o alegeti pe aceasta. Dar daca doriti o poveste care fara doar si poate va va coplesi, atunci aceasta este cartea pe care o cautati."

-- www.romancejunkies.com

"Stilul literar al lui Charles Martin este inzestrat, binecuvantat si patrunzator. Proza sa reuseste sa prinda esenta povestirii 'Cand greierii plang' cu frumusete si sensibilitate. Abia astept sa citesc si celelalte carti ale lui."

-- onceuponaromance.net

"In aceasta carte gasim povestea reala a luptei unui om cu incertitudinile credintei; o relatare neinfrumusetata cu minuni de genul deus ex machina, insa abundand in minuni din cele de zi cu zi, care exista cu siguranta, daca doar te deranjezi sa le observi. Iar Charles Martin le observa, si-l apreciez pentru asta. Nu se teme sa atace problemele cruciale -- cele care tin de viata, moarte, iubire, jertfa."

-- Duncan Murrell, editor si scriitor

Prolog

Cand durerea aceea surda m-a trezit din somn, mi-am scos doar varful nasului de sub patura si mi-am strans genunchii la piept cu toata puterea, langa inima care imi batea tare, rasunand ca o toba militara. Camera era brazdata de umbre, luna statea aninata sus pe cer si stiam ca Rex nu mi-ar da voie, cu niciun chip, sa ma ridic din pat la ora asta. Mi-am scos incetisor capul de sub patura, cu parul electrizat, ridicat valvoi si am privit in jos, de la inaltimea camarutei mele de la etajul al doilea. Insa rasuflarea mea aburise geamul si invelise luna intr-un halou de ceata. Baloti de fan de marimea unei masini, acoperiti cu folii albe de plastic, stateau insiruiti de-a lungul gardului din spate si tiveau decorul in care trei sau patru cai, cu crupele acoperite cu paturi, si una sau doua caprioare pasteau in liniste secara de iarna, inalta pana la glezne. Stralucirea lunii pline lumina veranda din spatele casei si grajdul, iar pasunea plutea parca sub un val de ceata ce inainta greoi. Daca as fi putut, chiar in clipa aceea, sa inseuez ceata si sa calaresc peste campurile aurii, i-as fi dat pinteni, as fi tras-o de capastru in sus, spre cerul larg si m-as fi indreptat spre soare, fara a privi macar inapoi.
Dormeam in felul asta -- ghemuit ca un prunc -- pentru ca asa treceam mai usor neobservat. Dar cand el totusi imi sesiza prezenta, spatele meu trebuia sa suporte greul atacului. Cam un an mai tarziu, cand am aflat ca aveam un frate, m-am gandit ca poate de-acum incolo urma sa primesc doar cate-o jumatate de bataie, din moment ce el avea de-acum de doua ori mai multe tinte. Insa m-am inselat. N-a facut decat sa-si dubleze pur si simplu loviturile. Mi-am sters nasul cu maneca pijamalei de flanel, mi-am intins picioarele, din covrigit cum eram, si am alunecat usor jos din patul meu etajat, ca de cazarma, peste care se revarsa luna, aruncandu-mi umbra pe podea. Eu si Peter Pan. Miss Ella stia ca aveam nevoie de loc larg, ca sa cresc in voie, asa ca imi cumparase pijamaua dintr-o singura bucata cu care eram imbracat, cu cateva numere mai mare. Insotit de zgomotul produs de talpile costumatiei mele care harsaiau si lunecau sonor, m-am indreptat in varful picioarelor spre scaunul unde sta agatata centura mea cu doua tocuri pentru pistol. Tinandu-mi rasuflarea, mi-am pus centura in jurul taliei, mi-am verificat revolverele cu sase gloante, pentru a fi sigur ca piedica era trasa, mi-am infundat pe cap palaria de cowboy si am cercetat repede cu privirea zona din preajma usii.
Iat-o: sprijinita intr-un colt, la doar un brat distanta, se gasea bata mea de baseball, un Louisville Slugger de 66 de centimetri. Pietrele pe care le tot lovisem ii zgariasera si-i crestasera adanc capul cilindric, facandu-l sa arate ciuntit si grosolan, insa Moses ii polizase manerul destul cat sa se potriveasca in mana mea micuta. Am insfacat bata, m-am asezat in pozitie de joc si am sprijinit-o pe umar. Trebuia sa trec pe langa usa lui Rex si aveam nevoie de ajutor din toate partile si sub toate formele posibile. Nu stiam niciodata daca el era sau nu acasa, dar nu eram dispus sa risc. Daca era in camera si se misca macar, aveam sa ii rup picioarele, sa descarc in el ambele pistoale si apoi sa fug mancand pamantul, in timp ce el avea sa blesteme, rostind "cuvantul din Porunca a treia". In ultimele cateva saptamani ma framantasera ganduri ce nu pareau a avea vreo logica. De exemplu: eu de ce nu aveam mama, de ce tata nu se schimba, de ce racnea mereu, de ce tipa si bea; si de ce ma durea asa stomacul. Chestii de genul asta.
Camera lui Rex era cufundata in intuneric si liniste, dar nu m-am lasat pacalit. La fel de linistiti sunt si norii de furtuna, chiar inainte sa tune. M-am asezat in patru labe si apoi m-am tarat pe burta, impingandu-ma in coate ca un soldat in toiul luptei, pana am ajuns la usa enorma a camerei lui Rex, apoi am trecut de ea, fara a ma opri nici macar cat sa arunc o privire inauntru. Pijamaua mea de flanel aluneca aproape fara zgomot pe podeaua de lemn lustruit. De cele mai multe ori, dupa ce isi petrecea cateva ore sau chiar zile privind prin fundul unui pahar de cristal, Rex nu se mai obosea sa aprinda lumina. Prea multe lucruri n-oi fi stiut eu, dar stiam ca o camera intunecata nu insemna neaparat ca Rex nu era acolo. Am inceput iarasi sa ma tarasc. Gandul ca el era inauntru, stand pe scaunul sau si urmarindu-ma cu privirea, ridicandu-se apoi si venind spre mine... aproape ma paraliza. Am inceput sa respir precipitat, gafait, iar fruntea mi s-a acoperit cu broboane de sudoare. Insa, in afara de zgomotul asurzitor al inimii mele, nu se auzea niciun sforait, niciun strigat.
Cand am trecut de tocul usii lui, mi-am sters transpiratia de pe frunte si mi-am tras repede si calcaiele la adapost. Vazand ca nu se aude zgomot de pasi, ca nu simt o mana pe spate si nici nu sunt ridicat brusc de pe podea, m-am tarat pana la balustrada scarii, mi-am trecut un picior peste ea si am alunecat incet pana jos, pe podestul de marmura de la primul etaj.
Am aruncat o privire peste umar, n-am vazut nicio urma de Rex si am luat-o la fuga. Daca era acasa, ar fi fost nevoit sa alerge ca sa ma prinda. Am fugit prin biblioteca, prin fumoar, prin birou, prin camera in care se afla semineul suficient de mare cat sa poti dormi in el; prin bucataria ce mirosea a friptura de pui, a biscuiti si a sos; am sarit jos de pe veranda care mirosea a spalator pentru podele; am traversat apoi pasunea care mirosea a balegar proaspat de cal, catre casuta taraneasca a lui Miss Ella -- care mirosea a imbratisare.
Dupa cum imi povestise Miss Ella, in saptamana in care m-am nascut, tatal meu, Rex, daduse un anunt in ziarul local, cautand sa angajeze pe cineva pentru "ajutor in casa". Facuse acest lucru din doua motive: pe de o parte, era prea mandru pentru a anunta faptul ca avea nevoie de o "dadaca", iar pe de alta parte, o trimisese pe mama mea -- functionara care lucrase pentru el peste program -- sa indosarieze acte in alta parte. Vreo douazeci de oameni au raspuns anuntului sau, insa Rex era nazuros... fapt ce nu prea avea noima, data fiind afinitatea lui pentru functionare alese la intamplare. Imediat dupa micul dejun a sunat la usa Miss Ella Rain [important de retinut, pentru intreaga lectura: rain (in engleza) = ploaie – n.tr.], o vaduva fara copii, in varsta de patruzeci si cinci de ani, unica fiica a urmasului unui sclav din Alabama. Clopotelul a rasunat aproape un minut si, dupa ce a lasat-o sa astepte atat cat trebuie, pentru a nu parea nici grabit, nici in mare nevoie, Rex a deschis usa si a privit-o lung pe deasupra ochelarilor de citit. Vedea foarte bine sa citeasca, insa, ca mai toate lucrurile din viata sa, purta ochelarii pentru a face impresie, nu pentru functia lor propriu-zisa.
Ea statea cu mainile impreunate in fata si era imbracata intr-o rochie alba de nailon, pentru lucrul in casa, de genul celor purtate de majoritatea menajerelor; avea sosete lungi pana la genunchi, pantofi albi de infirmiera, cu sireturile legate cu funde duble, iar parul ii era prins intr-un coc rasucit, tinut strans cu sase sau opt clame simple. Nu era machiata deloc, dar daca te uitat atent, vedeai multi pistrui imprastiati pe obrajii sai oachesi. Ea i-a inmanat scrisorile de recomandare, rostind simplu: "Buna dimineata, domnule. Ma numesc Ella Rain." Rex s-a uitat prin ochelari la documentele jerpelite, studiind-o din timp in timp pe femeie, pe deasupra ramelor. Aceasta a incercat sa vorbeasca din nou, insa el si-a ridicat mana, oprind-o, si a clatinat din cap, asa ca ea si-a impreunat iarasi mainile si a asteptat in liniste.
Dupa trei sau patru minute de lectura, i-a zis: "Asteapta aici." I-a inchis usa in nas si s-a intors dupa un minut, impreuna cu mine. In timp ce o invita in casa, m-a "predat" in bratele ei, intinzandu-ma de departe, cum ai face cu un pui de leu, si i-a spus: "Uite, tine. Fa curatenie in casa si nu-l scapa din ochi." "Da, d-le Rex."
Miss Ella m-a leganat, apoi a intrat in hol si a cercetat casa, dintr-o privire. Episodul acesta explica de ce nu am nicio amintire a unor vremuri cand sa n-o fi cunoscut pe Miss Ella Rain. Nu mi-a fost mama care m-a purtat in pantec, ci mama pe care mi-a daruit-o Dumnezeu.
Nu am sa inteleg niciodata de ce a acceptat slujba.
Miss Ella terminase liceul prima din clasa ei, insa a preferat sa nu mearga la facultate, ci si-a incins sortul si s-a pus pe treaba, castigand astfel suficienti bani cat sa-l trimita la studii si sa-l intretina acolo pe fratele ei mai mic, Moses. Cand m-am facut destul de mare ca sa inteleg ceea ce facuse, ea mi-a spus cu hotarare: "Intr-o buna zi, el este cel care va trebui sa poarte de grija unei familii. Nu eu." Inainte de a se fi incheiat prima luna petrecuta la noi, ea isi mutase deja lucrurile in casuta servitorilor, insa in curand a ajuns sa isi petreaca majoritatea noptilor dormind pe un scaun, in holul de langa dormitorul meu de la etajul al doilea.
Dupa ce s-a ingrijit astfel de nevoile mele elementare -- hrana, imbracaminte si supraveghere -- Rex s-a reintors in Atlanta si si-a reluat atacul necinstit si continuu asupra dolarului. In curand lucrurile au intrat intr-un anume tipar. Pana pe la trei ani, il vedeam pe Rex de joia pana duminica. Statea la noi atat timp cat era necesar pentru ca personalul sa se teama in continuare de el, cat sa vada ca eram rosu in obraji, cat sa-si inseueze unul dintre caii de rasa si apoi, dupa partida de calarie, sa dispara la etaj in compania uneia dintre asistentele sale. Cam o data pe luna ii facea curte celei mai recente partenere de afaceri si atunci, in acelasi fel, dispareau in bar pana cand el isi satisfacea poftele. Rex era de parere ca partenerii de afaceri si oamenii, in general, sunt asemenea trenurilor -- "Mergi cu unul pana te saturi, apoi sari jos. Vine altul in cinci minute."
Daca Rex era acasa, si daca vorbea, doua cuvinte ii erau cu siguranta pe limba. Primul dintre ele era "Dumnezeu", iar al doilea era unul pe care i-am promis lui Miss Ella ca n-am sa-l repet niciodata. Pe la cinci ani nu stiam ce inseamna, insa felul cum il rostea, roseata de pe fata lui si saliva ce ii spumega la coltul gurii ori de cate ori il pronunta imi dadeau de inteles ca nu era ceva bun.
"Miss Ella," am intrebat-o scarpinandu-ma in cap, "ce inseamna cuvantul asta?" Ea si-a sters mainile de sort, m-a luat in brate de pe scaunelul unde stateam si m-a asezat pe bufet, in bucatarie. Lipindu-si fruntea de a mea, si-a pus aratatorul pe buzele mele si a rostit: "Sssst!"
"Dar, Miss Ella, ce inseamna?"
Ea si-a plecat capul si mi-a soptit: "Tuck, este cuvantul din Porunca a treia. E un cuvant rau, rau de tot. Cel mai rau cuvant. Tatal tau n-ar trebui sa-l spuna."
"Dar de ce-l spune?"
"Uneori oamenii mari il spun atunci cand sunt furiosi."
"Pe tine cum de nu te-am auzit niciodata spunandu-l?"
"Tuck," mi-a zis ea punandu-mi in poala castronul cu faina de porumb si ajutandu-ma sa amestec aluatul ce se ingrosase, "promite-mi ca n-o sa spui niciodata cuvantul asta. Imi promiti?"
"Dar daca te infurii si tu si il spui?"
"N-am sa fac asta. Acum insa" -- si ochii ei ii fixara pe ai mei -- "promiti?"
"Da, sa traiti."
"Spune atunci."
"Promit, Mama Ella."
"Si vezi sa nu te auda ca spui asta."
"Ce anume?"
"«Mama Ella.» M-ar concedia cu siguranta."
M-am uitat inspre locul unde banuiam ca se afla Rex. "Da, am inteles."
"Bine, acum amesteca mai departe." Facu apoi un semn in directia de unde se auzeau strigate. "Am face bine sa ne grabim. Pare flamand." Ca un caine care a fost batut prea des, si noi invataseram de timpuriu semnificatia vocii lui Rex.
Sunt aproape convins ca Miss Ella nu a trait nici macar o singura zi in care sa nu fi muncit din greu. De multe ori, seara, o priveam cum isi pune o mana in sold, isi impinge umerii in fata, isi arcuieste spatele si se uita la Moses.
"Fratioare, trebuie sa ma spal pe dinti, sa-mi doftoricesc hemoroizii, sa ma ung cu Cornhuskers si sa pun capul pe perna." Insa de fapt acela era doar inceputul. Isi punea casca de dus, se dadea cu crema si apoi ingenunchea.
Atunci incepea de fapt ziua pentru ea, deoarece, odata pornita, era foarte posibil sa ramana acolo toata noaptea.
Gandul la Rex m-a facut sa-mi indrept din nou privirea spre casa. Daca Rex era prin zona si inca nu urcase in camera sa, erau foarte mari sanse ca, aruncandu-si privirea pe oricare fereastra din spatele casei, sa vada usa principala a locuintei lui Miss Ella. Asa ca am alergat in spatele casutei, prin umbra stresinii. Am intors cu susul in jos galeata de la spalatorul de podele, m-am catarat pana la fereastra si mi-am proptit barbia de pervaz, in timp ce, cu picioarele, loveam si zgariam zidul rece de caramida.
Inauntru, Miss Ella era ingenuncheata langa pat. De foarte multe ori statea asa. Cu capul plecat si acoperit cu o casca de dus din plastic de culoare galbena, cu mainile impreunate odihnindu-se pe Biblia deschisa pe pat, in fata ei. Indiferent ce s-ar fi intamplat, ea se hranea in mod constant din Scriptura. Adesea cita din ea, cu autoritate. Miss Ella rostea rareori cuvinte sau fraze care sa nu fi fost desprinse din Vechiul sau din Noul Testament. Cu cat Rex bea mai mult si cu cat injura mai mult, cu atat Miss Ella citea si se ruga mai mult. Odata, i-am vazut Biblia, si am observat ca mare parte din pagina la care era atunci fusese subliniata. Nu stiam sa citesc prea bine, insa, privind retrospectiv, probabil ca era vorba de cartea Psalmilor. Acolo isi gasea mangaierea Miss Ella. In special in Psalmul 25.
Miss Ella isi misca buzele, capul i se pleca usor din cand in cand, in semn de incuviintare, iar ochii inchisi ii erau inconjurati de riduri adanci. Si acum, ca si atunci, cand imi amintesc de ea imi vine in gand aceeasi imagine: o femeie pe genunchi.
Faptul ca statea cu spatele la mine nu conta catusi de putin. In spatele parului sarmos si grizonat pe care si-l tundea singura, se ascundeau doi ochi caprui, mici ca niste margele, care vedeau tot ce se intampla, ba chiar si ce nu se intampla. Ochii vizibili, cei de pe fata ii erau ingaduitori si blanzi, insa cei pe care ii avea la spate ma surprindeau de fiecare data cand faceam cate o nazbatie. Ma gandeam adesea ca daca as fi putut sa o prind dormind, as fi intrat la ea in varful picioarelor, si as fi inceput sa caut prin par, pe la ceafa, ca sa-i gasesc. Problema mea era ca, si daca as fi reusit sa-i scot casca de dus si sa gasesc pleoapele, ochii aceia ca margelele aveau sa se deschida si sa-mi strapunga sufletul cu flacara lor -- eram sigur de asta. Acum as fi fost teafar si pulsand de viata -- cu respiratia intretaiata din cauza curiozitatii, pipaindu-i pielea capului cu degetele infrigurate de emotie si avand toata viata inainte -- iar in clipa urmatoare as fi fost paf! doar o coloana de fum inaltandu-se din pantofii mei.
M-am coborat inapoi pe fundul galetii, am ciocanit usor in fereastra cu manerul batei de baseball si am soptit: "Miss Ella!" Era o noapte racoroasa, iar respiratia mea semana cu fumul trabucului lui Rex. Am privit in sus si am asteptat, timp in care frigul se strecura pe nesimtite prin tesatura pijamalei mele. In vreme ce eu topaiam pe galeata, ea si-a infasurat strans peste umeri un sal zdrentaros si a deschis geamul. Dand cu ochii de mine, s-a aplecat in afara si m-a tras sus, cu toate cele douazeci si trei de kilograme ale mele. Stiu cifra exacta pentru ca in urma cu o saptamana, cand implinisem cinci ani, ma dusese la controlul medical, iar cand Moses m-a urcat pe cantar, Miss Ella comentase: "Douazeci si trei de kilograme? Copile, ai jumatate din greutatea mea!" A inchis fereastra si a ingenuncheat langa mine. "Tucker, ce cauti jos din pat? Stii cat e ceasul?"
Am scuturat din cap, in semn ca nu stiam. Ea mi-a luat palaria de pe cap, mi-a desfacut centura cu tocurile de pistol si le-a atarnat pe amandoua de stalpii patului. "O sa racesti cobza aici. Vino-ncoace!" Ne-am asezat amandoi in balansoarul ei, in fata semineului in care mocneau doar cativa taciuni aprinsi. A aruncat pe foc o mana de surcele si apoi a inceput sa se legene incetisor, incalzindu-mi mainile in mainile ei. Singurele sunete perceptibile veneau de la ritmul lent al balansoarului si de la inima mea, care batea sa-mi sparga pieptul. Dupa cateva minute, mi-a dat la o parte parul ce-mi venea in ochi si m-a intrebat: "Ce-ai patit, copile?" "Ma doare stomacul."
A dat din cap, semn ca ma intelegea si si-a trecut degetele prin parul meu; degetele acelea care miroseau a crema Cornhuskers. "Iti vine cumva sa vomiti sau ai nevoie sa mergi la toaleta?" Am dat din cap ca nu.
"N-ai putut sa dormi, nu-i asa?"
Am incuviintat cu capul.
"Ti-e frica?"
Am dat din cap pentru a treia oara si am incercat sa-mi sterg cu maneca lacrima ce sta sa cada, insa ea mi-a luat-o inainte. M-a strans si mai tare in brate si mi-a zis: "Vrei sa-mi povestesti ce s-a intamplat?" Am clatinat din cap si am fornait zgomotos pe nasul infundat. Ea m-a tras pe spate, spre pieptul sau cald ce-si pierduse fermitatea si a inceput sa fredoneze ceva, in ritmul balansoarului. Ma aflam in cel mai sigur loc de pe pamant.
Si-a pus mana pe burtica mea si a ascultat cu atentie, cum asculta doctorul bataile inimii. Dupa cateva secunde, a dat din cap ca si cum i s-ar fi confirmat gandul, a pus mana pe o patura si m-a infasurat strans in ea. "Tucker, te doare locsorul tau pentru oameni."
Am ridicat din sprancene. "Locsorul care?"
"Locsorul tau pentru oameni."
"Ce-i asta?"
"Este un fel de cufar al comorii din poveste, pe care il ai in tine."
M-am uitat catre stomacul meu. "Si are bani in el?"
A clatinat din cap, cu un zambet. "Nu, nu are bani. In cufar sunt oameni. Oameni pe care ii iubesti si oameni care te iubesc pe tine. Te simti bine cand cufarul e plin, iar cand e gol, te doare. Iar acum, el creste. E cam la fel cu durerile de crestere pe care le simti uneori la fluierele picioarelor si la glezne." Si-a pus mana in dreptul buricului meu si mi-a zis: "E inghesuit cam pe aici, in spatele buricului."
"Cum a intrat acolo?"
"Dumnezeu l-a pus acolo."
"Si fiecare om are cate un cufar?"
"Da."
"Chiar si tu?"
"Chiar si eu," mi-a soptit.
M-am uitat la stomacul ei. "Pot sa-l vad si eu?"
"A, nu ai cum sa-l vezi. E invizibil."
"Atunci de unde stiu ca-i adevarat?" am intrebat-o.
"Ei bine" -- si a ramas pe ganduri pret de un minut -- "e la fel ca focul asta de aici. Nu poti vedea cum iese caldura din carbuni, dar poti sa o simti. Si cu cat te apropii mai tare de caldura, cu atat de indoiesti mai putin ca focul chiar exista, cu adevarat."
"Cine este in burtica ta?" am intrebat-o.
M-a tras inapoi la piept, iar balansoarul a scartait sub greutatea noastra. "Pai sa vedem." Mi-a luat mana si a pus-o pe stomacul ei. "Ei bine, tu esti. Si George." George era sotul ei, care murise cam cu sase luni inainte ca ea sa raspunda anuntului lui Rex. Nu prea vorbea despre el, dar fotografia lui trona chiar deasupra noastra, pe polita caminului. "Si Mose." Si-a mutat apoi mana. "Si mama mea, tatal meu, toti fratii si toate surorile mele. Oameni de felul asta."
"Dar toti sunt morti, in afara de mine si de Mose."
"Doar pentru ca un om moare, nu inseamna ca te paraseste." M-a luat de barbie si m-a intors bland catre ea. "Tucker, dragostea nu moare, cum mor oamenii."
"Dar in stomacul lui tata, cine e?"
"Ei bine,..." a sovait cateva clipe, apoi s-a hotarat sa-mi dea un raspuns destul de aproape de adevar. "In primul rand, Jack Daniels."
"Dar tu de ce nu-ti umpli cufarul cu d-nul Daniels?"
A ras. "Din capul locului, nu-mi place gustul lui. Iar apoi, eu vreau sa-mi umplu cufarul cu un lucru pe care nu trebuie sa-l inghit decat o singura data. Daca-l bei pe d-nul Daniels, el va face asa incat sa-ti fie iar sete. Va trebui sa-l bei in fiecare zi si mai apoi si in fiecare noapte, iar eu n-am timp pentru toate prostiile astea."
Focul isi arunca limbile aprinse spre fundul semineului si devora lemnul, preschimbandu-l in carbuni albi. "Mama Ella, unde-i mamica mea?"
Miss Ella privi tinta spre foc, cu ochii pe jumatate inchisi. "Nu stiu, copile, chiar nu stiu."
"Mama Ella?"
"Da," mi-a raspuns, scormonind focul cu un vatrai de fier si ignorand faptul ca folosisem iarasi apelativul interzis.
"Tata e suparat pe mine?"
M-a strans in brate tare de tot si mi-a zis: "Nu, copile. Purtarea urata a tatalui tau nu are nimic de-a face cu tine."
Am ramas tacut catva timp, privind cum capatul vatraiului de fier devine rosu incandescent. "Pai, atunci e suparat pe tine?"
"Nu cred."
"Atunci," am intrebat-o, aratand cu degetul inspre ochiul ei stang, "de ce te-a lovit?"
"Tucker, cred ca toate tipetele si loviturile astea au mult de-a face cu prietenia lui cu d-nul Daniels." Am incuviintat din cap, ca si cum as fi priceput. "Ca sa-ti spun drept, cred ca nici macar nu-si mai aminteste mare parte din ce-a facut."
"Daca-l bem pe d-nul Daniels, el o sa ne ajute sa uitam?"
"Nu pentru totdeauna."
Mi-a aranjat iarasi parul cu degetele si i-am simtit rasuflarea pe frunte. Miss Ella mi-a spus ca uneori, cand se ruga, simtea cum rasuflarea lui Dumnezeu se coboara si o invaluie ca ceata diminetii. Nu stiam prea multe despre rasuflarea lui Dumnezeu, dar daca semana macar un pic cu rasuflarea lui Miss Ella -- dulce, calda si intima -- atunci o doream si eu.
"Nu poti sa-l opresti, sa nu mai fie asa de rau?"
"Tucker, m-as arunca si in fata trenului pentru tine, daca as crede ca ajuta la ceva, dar Miss Ella nu poate face toate lucrurile, are si ea niste limite."
Lumina taciunilor dansa pe fata ei stralucitoare, facandu-i pielea sa para mai alba decat era de fapt. Si totodata ii dezvaluia cicatricea de deasupra ochiului drept si usoara tumefiere care inca nu se vindecase. M-a ridicat in capul oaselor si mi-a lipit umerii de ai ei. Mi-a masat burtica si a zambit.
"Mai stii ca, uneori, intru in camera ta, cu o lumanare sau o lanterna in mana?" Am dat din cap in semn ca da, stiam. "Uite, asa e si dragostea. Lumina nu trebuie sa-si vesteasca intrarea intr-o incapere sau sa-i ceara intunericului sa plece. Ea pur si simplu exista. Merge inaintea ta, iar intunericul se retrage, ca marea in timpul refluxului." Si, fluturandu-si mana catre camera: "Trebuie sa se retraga fiindca intunericul nu poate sta acolo unde este lumina."
Mi-a cuibarit mana intr-ale sale, ca intr-un leagan. Mainile ei erau zbarcite si batatorite, iar articulatiile degetelor -- mai mari ca ale mele, cumva disproportionate in comparatie cu restul mainii. Verigheta de argint ii era larga si se subtiase la margini de la atata purtat. Mana mea era micuta si punctata de unul sau doi pistrui, iar unghiile imi erau murdare de tarana Alabamei. O taietura mai veche formase o crusta de-a latul incheieturii degetului aratator, ce plesnea de fiecare data cand strangeam pumnul. "Tucker, vreau sa-ti spun un secret." Mi-a facut mana pumn si mi l-a aratat. "Viata este o lupta, dar nu poti sa te bati cu pumnii." Mi-a ciocanit usurel barbia cu propriul pumn, iar apoi si-a lasat mana pe pieptul meu. "Trebuie sa te lupti cu inima."
M-a tras inapoi la sanul ei si si-a supt saliva printre dinti, ca si cum ar fi incercat sa curete cu limba resturile de porumb dintre ei. "Daca pumnii ti-s mai insangerati decat genunchii, inseamna ca nu te lupti lupta care trebuie." "Miss Ella, uneori ceea ce spui tu n-are noima."
"In viata," mi-a zis punandu-si degetul pe genunchiul meu, "e de dorit ca cicatricile sa fie aici". Si-a pus apoi mana cealalta pe pielea crapata a articulatiei mele, continuand: "Nu aici."
Am facut semn catre sticla cu crema de maini, pe jumatate plina, de pe noptiera. "De aceea te dai tu cu Cornhuskers?"
Pielea uscata era dusmanul ei numarul unu. "Tributul datorat diavolului," o numea ea. Mainile i se crapau cumplit ori de cate ori culegea varza si napi sau ma scotea la plimbare pe camp, sa cautam varfuri de sageata sau cioburi de oale de lut, dupa o rapaiala scurta de ploaie. "De fiecare data cand stai aici jos" -- si am aratat catre podea, mai exact catre dungile paralele, cu urme de uzura, de dimensiunea genunchilor ei -- "de fiecare data esti unsa cu crema."
M-a scarpinat pe spate, iar pielea din jurul ochilor i s-a incretit intr-un zambet. "Nu, copile, tu n-o sa ai nevoie de Cornhuskers, decat daca te apuci sa lucrezi cu inalbitori si cu amoniac in fiecare zi."
Am privit in jos, urmarind miscarea degetului sau. "Acum, locsorul tau pentru oameni este cat o piersica sau cat o mandarina. Dar in curand o sa creasca si o sa se faca de marimea unui pepene galben si apoi, intr-o buna zi" -- desena un cerc mare pe stomacul meu -- "o sa fie mare cat un pepene verde."
Mi-am acoperit repede buricul pentru ca voiam ca nimic sa nu intre si sa nu iasa pe acolo fara incuviintarea mea.
"Miss Ella, tu o sa fii intotdeauna inauntru?"
"Da, copile, intotdeauna." Dadu din cap, intarind cele spuse, iar apoi incepu sa se uite la foc, cu privirea pierduta.
"Eu si Dumnezeu nu plecam nicaieri."
"Niciodata?"
"Niciodata."
"Promiti?"
"Cu tot sufletul."
"Miss Ella?"
"Da, copile?"
"Imi dai, te rog, un sandvis cu unt de arahide si jeleu?"
"Copile," a zis, lipindu-si capul de al meu si mangaindu-ma pe obraz cu degetele ei batatorite, "poti s-o biciuiesti si s-o bati pana-si pierde cunostinta, poti s-o tarasti pe strazi si s-o scuipi, poti chiar s-o spanzuri de un copac, s-o impungi cu tepuse ascutite si sa-i rapesti si ultima suflare de viata, insa, in cele din urma, indiferent ce-ai face, indiferent cat de mult te straduiesti s-o ucizi, dragostea va invinge."
In noaptea aceea, intr-un act de incalcare grava a uneia dintre poruncile lui Rex, pe care o rostise cu o voce stridenta si improscand in jur saliva, cu mintile intunecate de bautura, m-am ghemuit si am adormit langa Miss Ella. Si acolo, la pieptul ei cald, am dormit linistit toata noaptea, pentru prima data in viata.