În criză de har. Ce se mai aude cu vestea bună?

Oare ce este harul?

„Creștin fiind, sunt profund preocupat de modul în care ne facem cunoscută propria credință celorlalți. Suntem chemați să împărtășim vestea iertării și speranței, însă mi se aduc în permanență dovezi cum că mesajul nostru li se pare multora ca neavând, de fapt, nimic în comun cu o veste bună.
....................
În calitate de creștini, suntem chemați să folosim «armele harului», ceea ce se traduce, în ultimă instanță, prin disponibilitatea de a ne trata adversarii cu dragoste și respect. Ca de obicei, Isus ne arată calea. Atunci când fariseii l‑au batjocorit răspunzându‑i că e «samaritean și are drac», El respinge acuzația potrivit căreia ar fi posedat, însă nu protestează împotriva presupusei defăimări etnice. Îi mustră pe ucenici pentru îndemnul la violență când vine vorba despre samariteni. E grăitor faptul că un samaritean devine chiar protagonistul uneia dintre cele mai elocvente parabole. A vrut cu tot dinadinsul să viziteze un sat samaritean și le‑a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia în asemenea comunități.
...................
Isus a venit de la Tatăl «plin de har și de adevăr», spune Ioan în preambulul la evanghelia sa. Biserica a căutat neobosită să lămurească partea referitoare la adevăr a acestei formule: să ne amintim de toate conciliile, crezurile, volumele de teologie și disensiunile confesionale din pricina vreunui aspect minor al doctrinei. Mi‑aș dori din suflet ca Biserica să depună aceleași eforturi și pentru răspândirea a ceea ce Pavel numește «nemărginita bogăție» a harului lui Dumnezeu. Deseori, pe cât se pare, suntem percepuți ca mijlocitori ai vinovăției mai degrabă decât ai harului.” -- Philip Yancey


***

Mark Rutland îşi aminteşte, ca fapt divers, de un sondaj care le cerea americanilor să spună ce cuvinte le-ar plăcea cel mai mult să audă. După cum îşi închipuise, prima opţiune a fost: „Te iubesc”. A doua a fost: „Te iert”. Nu se aşteptase însă la a treia: „Hai la masă”.
Cele trei enunţuri, avea Rutland să-şi dea seama, pot constitui foarte bine un rezumat al naraţiunii Evangheliei. Suntem iubiţi de Dumnezeu, iertaţi de El şi invitaţi, apoi, la un ospăţ. Pe o planetă marcată de stricăciune - violenţă, dezastre naturale, relaţii frânte - Evanghelia rămâne, intr-adevăr, o veste bună.
Asemeni celui ce îşi ascultă muzica la căşti într-o staţie de metrou plină de navetişti posaci, creştinul aude un alt fel de sunet, sunetul bucuriei şi al râsetelor dincolo de durere şi moarte.

-- Philip Yancey

***

Prefață

Pornisem de la ideea unei singure cărți despre pericolul
dispariției harului, care, deși revărsat, ca întotdeauna, din belșug, e,
în ciuda acestui fapt, pus în criză prin însuși refuzul nostru a‑l primi
și împărtăși. Am ajuns, în schimb, să scriu patru, mai scurte, al căror
trunchi comun m‑a determinat să le reunesc sub aceleași coperți.
Punctul meu de plecare l‑a constituit îngrijorarea față de
neputința bisericii de a împărtăși harul unei lumi însetate. Sondajele
arată că, din exterior, creștinii sunt din ce în ce mai frecvent percepuți
ca mesageri ai unei vești mai curând proaste decât bune. (Partea I)
Apoi, am căutat modele în măsură să‑mi ofere o cale de a depăși
un asemenea impas, oprindu‑mă asupra a trei ipostaze: pelerinii,
oamenii de acțiune și artiștii. Exemplele lor se pot dovedi foarte utile
pentru a înțelege ce mesaj e mai eficient în raport cu o cultură hotărâtă
să întoarcă spatele credinței. (Partea a II‑a)
Ulterior, am simțit nevoia să fac un pas în spate și să‑mi pun o
întrebare elementară, al cărei răspuns li se pare creștinilor de la sine
înțeles: este Evanghelia, într‑adevăr, o veste bună? Care este atuul
alternativelor propuse de știință, de mișcarea New Age și de alte
asemenea convingeri? (Partea a III‑a)
În sfârșit, m‑am aplecat, succint, asupra uneia dintre marile
pricini de poticnire pentru credință, anume rolul neclar al creștinilor
în contextul atât de pestriț al lumii de astăzi. Din punctul multora de
vedere, implicarea creștinilor în politică n‑a făcut decât să pună căluș
unei vești bune pe care, altminteri, s‑ar cuveni să o facem cunoscută
tuturor oamenilor. Cum putem evita riscul de a fi aruncați în aceeași
oală cu atâtea alte grupuri de influență? (Partea a IV‑a)
Toate cele patru secțiuni își au rădăcinile într‑o carte scrisă acum
aproximativ cincisprezece ani, respectiv What’s So Amazing About
Grace? (vers. rom.: Tulburătoarele descoperiri ale harului, Editura Aqua
Forte, 2004). Asemeni unei bruște topiri a zăpezii în toiul iernii, harul
survine în cele mai neașteptate momente. Ne ia prin surprindere, ne
taie respirația, ne dezarmează. Câtă vreme căutăm să‑l manipulăm,
să‑l controlăm, să‑l merităm pe undeva, harul nu mai e har. Și totuși,
nu toată lumea i‑a trăit „tulburătoarele descoperiri” și nu toată lumea
crede în el.
Într‑o vreme a înstrăinării și discordiei, harul pare să fie pe
sponci. De ce? Și ce putem face în această privință?