In asteptarea vocii lui Dumnezeu. Cum poate o persoana obisnuita sa invete sa auda vocea lui Dumnezeu

Dumnezeu te iubeste foarte mult si doreste sa-ti vorbeasca.

INTREBAREA ESTE, TU ASCULTI?

Cu umilinta si deschidere sufleteasca invioratoare, Marilyn Hontz ne explica modul in care Dumnezeu a invatat-o pe ea - o persoana obisnuita - sa recunoasca vocea Lui in Scriptura, in rugaciune si chiar in momentele banale ale vietii. In acest proces, Dumnezeu a inlaturat anxietatea si lipsa de directie care o chinuiau, dandu-i un scop nou si asigurand-o de dragostea Lui statornica.

Si tu poti invata sa recunosti vocea lui Dumnezeu si s-o asculti in masura in care reusesti sa te desprinzi de lucrurile care te tin ocupat si sa elimini orice ti-ar distrage atentia si L-ar indeparta pe Dumnezeu din viata ta. "In asteptarea vocii lui Dumnezeu" este povestea unei femei - cu toate acestea ea poarta amprenta unei gandiri practice pentru oricine tanjeste sa-si traiasca zilele obisnuite cu puterea neobisnuita care provine din ascultarea vocii lui Dumnezeu.

"Pe masura ce ne povesteste despre cautarea ei de zeci de ani in ascultarea vocii lui Dumnezeu, Marilyn Hontz ne capteaza cu multa forta dorinta pe care o avem cu totii de a ne bucura de o intimitate mai profunda cu Dumnezeu."

-- John. C. Maxwell
Fondator, Injoy Group

"In asteptarea vocii lui Dumnezeu" mi-a starnit sufletul si mi-a intretinut nevoia de a cunoaste mai mult. Stilul lui Marilyn este la fel de prietenos pe cat este de captivant in comunicarea adevarurilor despre rugaciune."

-- Marilyn Meberg
Autoare

Marilyn Hontz este o vorbitoare populara la conferinte crestine si a fost invitata la editiile zilnice ale emisiunii radiofonice Focus on the Family. Marilyn activeaza in Central Wesleyan Church in Holland, Michigan, unde sotul ei, Paul, este pastor senior. Ea si Paul au cinci copii.

Inima mea Te aude spunandu-mi: "Vino si stai de vorba cu Mine." Si inima mea Iti raspunde: "Doamne, vin."

Psalmul 27:8 (traducere dupa NLT)

Cuprins

Multumiri
Introducere

Partea intai: Recunoaste vocea lui Dumnezeu in timp ce citesti Scriptura
Capitolul 1: Cuvinte prin care sa traiesti
Capitolul 2: Dumnezeu in lucrurile marunte
Capitolul 3: Descopera-L pe Dumnezeu in Scriptura

Partea a doua: Recunoaste vocea lui Dumnezeu in timp ce te rogi
Capitolul 4: "Doamne, invata-ma sa ma rog"
Capitolul 5: Experiente in rugaciunea de asteptare
Capitolul 6: Descopera-L pe Dumnezeu in rugaciune
Capitolul 7: Extinde rugaciunea dincolo de camaruta ta
Capitolul 8: Cand iti vine greu sa te rogi
Capitolul 9: Captarea spiritului rugaciunii: omida Slinky

Partea a treia: Recunoaste vocea lui Dumnezeu in timp ce asculti
Capitolul 10: Opreste-te pentru a asculta
Capitolul 11: Vorbeste Dumnezeu copiilor Lui?
Capitolul 12: Cum vorbeste Dumnezeu copiilor Sai?
Capitolul 13: Rasplatirile ascultarii

Anexa A
Anexa B
Anexa C
Note

Introducere

21 septembrie 1966. In timp ce in Vietnam luptele unitatii de marina a fratelui meu se inteteau, familia noastra se confrunta cu o batalie de alt gen. Mama mea tocmai revenise acasa dupa o sedere de doua luni la Centrul medical UCLA. Imi lipsise enorm si eram usurata sa fie din nou acasa.
Sora mea mai mare, Joyce, m-a chemat in camera s-o vad pe mama. "Mama intreaba de tine, Marilyn", a spus ea. "Incearca sa nu plangi, scumpo", a adaugat ea prietenos in timp ce a inchis incet usa dupa mine.
Am stat alaturi de mama, care era asezata pe un recamier extensibil. Cu exceptia lui Buttons, cainele nostru de rasa Chihuahua, care a vegheat-o cu o loialitate inversunata, mica noastra camera parea o camera sterilizata de spital. Un rezervor de oxigen statea de paza langa patul ei. Nu puteam auzi conversatiile soptite de dincolo de usa.
Mama era palida si slabita. Maxilarele ei proeminente erau si mai evidente datorita pierderii in greutate. Parea atat de fragila incat aproape ca imi era frica sa o ating. Ochii ei castaniu inchis i-a cautat pe ai mei si a zambit. Mi-a atins usor mana, m-a tras mai aproape de ea si m-a cuprins in brate timp de cateva minute.
"Scumpo, trebuie sa-ti impartasesc ceva", a spus in cele din urma mama. "Boala mea nu se va vindeca." Nu a folosit cuvantul cancer, dar eu stiam despre ce e vorba. Cancerul ei de san se raspandise. Nu puteam crede una ca asta! Il implorasem pe Domnul s-o vindece. Doar cu cateva zile in urma Ii spusesem Domnului ca am toata credinta din lume ca o va vindeca. Crezusem cu adevarat ca o va face.
Ii amintisem lui Dumnezeu ca avea nevoie de mama pe pamant! La urma urmei, I-am spus eu, mama tine studii biblice la doua biserici. Conduce meditatiile la timpul devotional din cadrul intalnirilor parintilor de la scoala mea publica. (Un privilegiu destul de mare daca ne gandim ca toti ceilalti membri ai comitetului erau evrei. O iubeau pe mama!) Este o sotie de pastor deosebita, si stii ca este foarte priceputa in a-i conduce pe oameni la Tine. Dar motivul cel mai important este ca eu am nevoie de ea aici pe pamant! Copiii nu ar trebui sa-si piarda mamele la varsta de paisprezece ani, pledasem eu.
Acum ma confruntam cu cruda realitate ca Dumnezeu nu imi raspundea rugaciunilor mele asa cum ma asteptam. M-am aruncat pe trupul ei, plangand in hohote si agatandu-ma de ea de parca ma razboiam cu moartea insasi. Ea m-a lasat sa plang in timp ce ma tinea strans. "De ce nu a raspuns Dumnezeu rugaciunilor tale?" am intrebat-o eu. "De obicei o face." A dat un raspuns sincer, simplu: "Scumpo, chiar nu stiu. Stiu insa ca Domnul m-a asigurat ca tu vei fi bine."
Imi amintesc ca m-am gandit: O, e usor pentru tine sa spui asta; tu esti cea care pleci, iar eu raman aici.
Sincer, imi era frica sa o pierd. Fratele meu, Cliff, cel din infanteria marina, era cu opt ani mai mare decat mine. (Crucea Rosie l-a localizat in lupta si i-a permis sa vina acasa pentru a-i spune la revedere mamei noastre.) Sora mea, Joyce, era cu douazeci de ani mai mare si locuia cu familia ei la doua ore distanta cu masina. Tata era un pastor ocupat, dar nu eram apropiati emotional. Mama mea era parintele care m-a crescut – invatatoarea mea, mentorul meu si prietena mea. Viata mea gravita in jurul ei si a relatiei ei cu Dumnezeu.
Am discutat ceva mai mult despre cine urma sa aiba grija de mine dupa moartea ei. A inceput sa se sufoce in ciuda aparatului care o ajuta sa respire si, evident, avea dureri mari. Familia mea a decis ca trebuia sa se intoarca la spital. Am urcat-o in masina si am dus-o la centrul medical. Dupa ce o asistenta a pregatit-o rapid de culcare, m-am aplecat, am sarutat-o urandu-i noapte buna si i-am spus ca o iubesc. In timp ce ieseam din camera i-am spus: "Nu ma duc la scoala maine, asa ca te voi vedea la dimineata."
Ea a zambit si mi-a zis: "Bine." Acestea au fost ultimele noastre cuvinte. A murit a doua zi, dimineata devreme. M-am simtit abandonata de mama si legatura mea puternica cu Dumnezeu a murit odata cu ea.

MOSTENIREA UNUI MOD DE VIATA

Mama fusese prima persoana care mi-a modelat rugaciunea si practica ascultarii vocii lui Dumnezeu. S-a rugat cu mine in fiecare zi inainte de a pleca la scoala. Se ruga cu oamenii la telefon. Adesea o vedeam discutand o clipa cu o persoana si rugandu-se apoi cu ea in clipa urmatoare.
Stiam ca Biblia e cartea cea mai importanta pentru mama. Inotdeauna tinea in poseta versete de memorat tiparite pe carduri. In fiecare sambata dimineata stateam impreuna cu ea in bucatarie invatandu-ma dintr-o Biblie cu explicatii pentru copii. Imi placea sa umezesc timbre cu ilustratii din Biblie si sa le lipesc in carte. Asteptam acele momente speciale pe care le petreceam doar cu mama. In acele zile de sambata am ajuns sa inteleg ca mama Il considera pe Dumnezeu prietenul ei cel mai bun.
Cand am avut doisprezece ani, i-am spus mamei ca nu aveam nicio prietena. Am discutat despre asta si apoi ea s-a rugat impreuna cu mine ca Domnul sa-mi dea o prietena. Dupa ce ne-am rugat, a spus ca are o idee. Mi-a sugerat ca in ziua urmatoare sa caut in sala de mese o alta fata care lua pranzul singura si sa o intreb daca pot sa stau langa ea. Asa am intalnit-o pe prietena mea, Julie. La scurta vreme dupa ce ne-am cunoscut, am invitat-o pe Julie la noi acasa. Inainte de sfarsitul primei ei vizite la noi, mama a ajutat-o sa-L cunoasca pe Isus intr-un mod personal. Mama nu era agresiva, pur si simplu era a doua ei natura sa faca cunostinta oamenilor cu Prietenul ei cel mai drag.
Cu doar cateva zile inainte de a muri, am intrebat-o daca ii pot citi din Biblie. Mi-a spus: "Citeste primul capitol din Coloseni din versiunea Living Letters." Cum am inceput sa-i citesc, am observat ca mama citeaza din memorie, cuvant cu cuvant, intregul capitol! Traia in ceea ce eu numesc "o comunicare vibranta" cu Tatal ei ceresc. Rugaciunea era pur si simplu modul ei de a vorbi cu Dumnezeu despre orice.
Imi doream sa am tipul de relatie cu Dumnezeu pe care mama mea il avea. In schimb, ma simteam, in ce priveste viata spirituala, ca si cum eram agatata de fusta mamei si mergeam in urma ei. Care era secretul ei de a fi atat de apropiata de Isus?
La scurta vreme dupa moartea mamei, sora mea, Joyce, a inceput sa sorteze lucrurile mamei. A descoperit un dulap plin de jurnale de rugaciune si caiete de notite. Nu le vazusem inainte si a fost foarte emotionant sa ma uit peste pagini si sa vad scrisul de mana al mamei care imi era cunoscut. Am rasfoit printr-un jurnal si am vazut numele meu, data si detalii despre modul in care se ruga ea pentru mine in momentul acela specific.
Unul dintre acele caiete de notite continea o relatare despre un medic misionar. Sora mea descoperise semnificatia ei pentru mama atunci cand a venit acasa ca s-o viziteze in timpul bolii ei. Cand a ajuns acasa, a intrat fara sa faca galagie in dormitorul mamei, crezand ca doarme, pana ce a observat zambetul ei. Cand a intrebat ce s-a intamplat, mama a spus: "O, Joyce, iubito, am avut cea mai minunata experienta."
I-a spus lui Joyce ca citea o carte despre dr. Paul Carlson, un medic misionar in Republica Democratica Congo (inainte Zair), in anii 1960. Tocmai citise cum acesta a fugit sa-si scape viata spre un zid de piatra din preajma bazei de misiune cand rebelii congolezi l-au impuscat mortal. Zona a fost eliberata cincisprezece minute mai tarziu – dar, desigur, cincisprezece minute prea tarziu pentru el.
Mama a spus ca, atunci cand a ajuns la aceasta parte a istoriei lui dr. Carlson, a pus cartea deoparte furioasa ca Dumnezeu a ingaduit ca acest medic dedicat sa moara.
La urma urmei, Ii strigase in mintea ei lui Dumnezeu, avea doar treizeci si ceva de ani. Era medic, hotarat sa ajute oameni si sa promoveze cauza Ta. De ce ai ingaduit una ca asta? De ce l-ai lasat sa moara in cea mai buna perioada a vietii si lucrarii lui? Ce joc meschin Te-ai jucat cu el? L-ai lasat sa mearga in Africa sa Te slujeasca si apoi ai permis sa fie impuscat tocmai cand era cat pe ce sa ajunga la adapostul zidului de piatra.
"Desigur", a spus mama, "ceea ce m-a intaratat de-a dreptul la culme era de ce Dumnezeu mi-a ingaduit sa am o astfel de lucrare, atat de binecuvantata de atingerea Lui, cand Isi planificase sa ma ia de pe pamant. De ce acum?" Era prima data cand Joyce a auzit-o admitand ca avea o boala terminala. In clipa aceea lui Joyce i s-a sfasiat inima si a inceput sa planga.
"Nu plange, iubito," i-a spus mama. "Stii cum mi-a raspuns Domnul intrebarilor mele despre dr. Carlson?" "Nu, cum?" a intrebat-o Joyce. (Ar fi trebuit sa stiu ca i-a raspuns! se gandea ea.)
"Ei bine, Domnul parea sa spuna: «Marion, crezi ca dr. Carlson a fost ocupat si eficient pentru Mine si lucrarea Mea acolo in Congo? O, Marion, ar trebui sa-l vezi acum!»" Ochii mamei straluceau plini de lacrimi in timp ce continua: "Marion, copila mea, crezi ca esti ocupata acolo in Resada, California? Asteapta numai sa ajungi aici!"1
Mama Il simtea pe Domnul vorbindu-i despre imprejurarile ei prin istoria lui dr. Carlson. A experimentat o pace trainica deoarece Dumnezeu i-a vorbit inimii ei.
Cand Joyce mi-a spus despre discutia lor, am inteles ca mama mea s-a luptat cu multe din aceleasi probleme pe care le aveam si eu. La un moment dat in lupta ei impotriva cancerului de san stia ca viata ei pamanteasca se va sfarsi curand.