Hristos mai presus de toate

Predicatorul puritan Richard Sibbes (1577–1635) știa cu adevărat cum să trezească și cum să întărească credința, dragostea și bucuria ce se găsește în Hristos în inimile ascultătorilor săi. Pornind de la cuvintele apostolului Pavel din Filipeni 1:23–24, Sibbes arată cu măiestrie că vom începe cu adevărat să-L dorim pe Hristos, mai presus de orice, doar atunci când vom înțelege cât de mult ne iubește El, pe noi păcătoșii, cât de mult a suferit El pentru iertarea noastră și cât de nemărginit de bun și milostiv a fost și este El față de noi. Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4:19).

Fragmente sugestive

A fi cu Hristos înseamnă a fi la „izvorul” tuturor fericirilor. Înseamnă a fi în adevăratul nostru element. Orice făptură se simte cel mai bine în mediul său natural, acolo trăiește, acolo se bucură. Iar pentru un creștin, Hristos este acel „mediu”, acel „element” al vieții. De asemenea, este cu mult mai bine pentru că a fi cu Hristos înseamnă a avea căsătoria „consumată”. Oare nu este căsătoria mai bună decât logodna? Nu este acasă mai bine decât departe? A fi cu Hristos înseamnă a fi acasă. Oare nu este mai bine să triumfi decât să te lupți? A fi cu Hristos înseamnă a birui peste toți vrăjmașii și a fi în afara oricărei atingeri a lui Satan. Oare nu este desăvârșirea mai bună decât imperfecțiunea? Aici totul este imperfect, pe când în cer este desăvârșire deplină. De aceea cerul este cu mult mai bun decât orice bine de pe pământ. Aici avem doar umbre, acolo este realitatea însăși. Ce sunt bogățiile? Ce sunt plăcerile roase de molii ale lumii? Ce sunt onorurile pământești, dacă nu simple umbre ale binelui adevărat? „Înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta Ta” (Ps. 16:11, VDC). Acolo sunt adevăratele onoruri, adevăratele bogății – acolo este realitatea. Dumnezeu a rânduit astfel, spre mângâierea creștinilor, ca în fiecare zi în care trăiesc să poată gândi: „Ce e mai bun nu a venit încă, ce e mai bun urmează să vină.” Ca în fiecare dimineață, când se trezesc, să poată spune: „Sunt cu o zi mai aproape de cer decât am fost înainte, sunt mai aproape de moarte și, prin urmare, mai aproape de Hristos.” Ce mângâiere adâncă este aceasta pentru o inimă plină de har! Un creștin este un om fericit în viața sa, dar și mai fericit în moarte, fiindcă atunci merge la Hristos. Însă cel mai fericit dintre toți este în cer, pentru că atunci este cu Hristos. Cât de opus este acest lucru omului firesc, care trăiește după pornirile poftelor sale de jos! El este nenorocit în viață, mai nenorocit în moarte, dar cel mai nenorocit dintre toți după moarte. Vă rog, puneți acestea la inimă. Mi se pare că, dacă am cugeta că moartea nu este decât o cale prin care ajungem la Hristos, ceea ce este cu mult mai bine, acest gând ar trebui să îndulcească pentru noi ideea morții și să ne aducă mângâiere zilnică, știind că suntem tot mai aproape de fericire. 

 Niciun suflet al omului nu ajunge în cer dacă mai întâi mintea lui nu este acolo. 

 Poporul lui Dumnezeu are în el Duhul lui Hristos, care nu s-a îngrijit de foloasele Lui (1 Cor. 10:24). Dacă Hristos S-ar fi gândit doar la folosul Lui, unde ar mai fi fost mântuirea noastră? Hristos a fost mulțumit să părăsească cerul și să ia asupra Sa firea noastră omenească, devenind Emanuel, „Dumnezeu cu noi”, pentru ca noi să fim cu Dumnezeu în cer pentru veșnicie. El a fost mulțumit nu numai să părăsească cerul, ci și să Se nască în pântecele unei fecioare. A fost mulțumit să Se plece până la mormânt. S-a smerit până la adâncurile iadului, din dragoste pentru noi. Așadar, acolo unde este Duhul lui Hristos, El îi va coborî pe oameni din înălțimile și excelențele lor, făcându-i să se plece pentru a sluji bisericii și să considere o onoare faptul de a fi un instrument prin care se face binele. Hristos a fost mulțumit să fie socotit nu doar un slujitor al lui Dumnezeu, ci și al bisericii, și anume „Robul Meu cel drept” (Isaia 53:11). Cei care au Duhul lui Hristos au și ei un duh al lepădării de sine. Vedem că îngerii binecuvântați sunt mulțumiți să fie duhuri slujitoare pentru noi, iar păcatul diavolului se crede că a fost mândria, atunci când a disprețuit să se plece spre a veghea asupra omului, o făptură inferioară lui. Îngerii binecuvântați nu disprețuiesc să vegheze asupra unui copil sărac, asupra „celor micuți”. Un creștin este o persoană consacrată și nu mai este al său. El este o „jertfă” din clipa în care devine creștin. Este al lui Hristos. Se dă pe sine lui Hristos și – așa cum se dă pe sine – își dă și viața, și tot ce are lui Hristos, după cum spune Pavel despre corinteni: „S-au dat pe ei înșiși și bunurile lor.” (2 Cor. 8:5) Când un creștin se dă pe sine lui Hristos, el Îi dă totul: toată munca și osteneala lui, tot ceea ce știe că Hristos poate folosi spre binele bisericii Sale și spre slava Sa. El știe că Hristos este mai înțelept decât el. De aceea, se predă voii Lui, hotărând ca, dacă trăiește, să trăiască pentru Domnul, iar dacă moare, să moară pentru Domnul (Rom. 14:8), pentru ca, fie că trăiește, fie că moare, să fie al Domnului. 

 O, preaiubiților, de-am avea și noi duhul lui Pavel și Duhul lui Hristos, care să ne pună la lucru pentru a face bine cât suntem aici, „lepădându-ne de noi înșine” (Tit 2:12). O, cât de dulce ar fi, așa cum a fost pentru Mântuitorul nostru binecuvântat, să facem bine în tot felul de chipuri! Să luăm aminte la toate capacitățile și darurile pe care le avem pentru a face bine – într-un fel sau altul, într-o relație sau alta – ca să fim mlădițe ale dreptății, astfel încât, cu cât aducem mai mult rod, cu atât să putem aduce și mai mult. Dumnezeu își îngrijește propriile Sale mlădițe: le curăță și le taie ca să „aducă și mai mult rod” (Ioan 15:2). Dumnezeu prețuiește mlădițele roditoare. În Legea lui Moise, când se asedia un loc, El a poruncit să cruțe pomii roditori. Tot așa, Dumnezeu cruță un om roditor până ce acesta își împlinește lucrarea. Nu știm cât bine poate face un singur om, chiar dacă este unul de condiție modestă. Uneori, „un om sărac, dar înțelept, izbăvește cetatea” (Ecl. 9:15), iar cel drept izbăvește țara. Vedem că, pentru un singur slujitor, casa lui Potifar a fost binecuvântată: Iosif (Gen. 39:3). De asemenea, Naaman a avut o slujnică sărmană, care a fost prilejul convertirii lui (2 Împ. 5). Harul pune pe oricine la lucru, dă îndemânare chiar și celui mai neînsemnat. Oriunde merg, acești oameni poartă cu ei binecuvântarea lui Dumnezeu, și, în orice stare s-ar afla, se gândesc cum ar putea face bine, după cum se spune în Estera 4:14: „Poate că pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la domnie.” Și noi ar trebui adesea să ne întrebăm: Pentru ce scop m-a chemat Dumnezeu în locul acesta? Poate că El m-a pus aici tocmai pentru un astfel de scop. 
 Așadar, ca să fim roditori așa cum a fost Pavel, să ne străduim să avem duhuri smerite. Dumnezeu Se desfată într-un duh smerit, nu într-unul mândru, căci cel mândru ia toată slava pentru sine. Dumnezeu iubește să folosească duhuri smerite, care sunt mulțumite să se plece spre orice slujire în folosul altora și care nu socotesc nici o slujbă prea umilă. 

 Dacă Dumnezeu ne dă atâta bine prin oamenii vrednici, atunci ce nenorociți sunt aceia care îi prigonesc, îi vorbesc de rău și se ridică împotriva celor care vorbesc cu Dumnezeu pentru ei! Oare lumea continuă să existe pentru o ceată de nelegiuiți, de oameni profani, blasfematori, destrăbălați și fără rânduială? O, nu! Căci dacă Dumnezeu n-ar avea o Biserică în lume, o ceată de oameni buni, cerul și pământul s-ar prăbuși. Ar fi un sfârșit imediat. Numai pentru oamenii buni continuă lumea să existe. Ei sunt stâlpii lumii clătinate, țărușii gardului, temelia clădirii. Dacă ar fi luați de acolo, totul s-ar prăbuși, ar fi o mare confuzie a tuturor lucrurilor. De aceea, cei care se împotrivesc și tulbură pe oamenii buni și plini de har sunt vrăjmași ai propriului lor bine. Taie ramura pe care stau, se trudesc să dărâme casa care îi acoperă, orbiți fiind de răutate și de un duh drăcesc. Feriți-vă de o astfel de stare a inimii! Ea se apropie de păcatul împotriva Duhului Sfânt, acela de a urî pe cineva pentru bunătatea lui, poate doar pentru că viața lui cea bună ne mustră. Un astfel de om L-ar urî chiar și pe Hristos, dacă ar fi aici. Cum ar putea cineva să dorească să fie cu Hristos, când urăște chipul Lui în altul? Așadar, dacă Dumnezeu lucrează atâta bine prin oamenii care sunt buni, să-i prețuim mult, ca pe niște persoane publice, ca pe niște instrumente ale binelui nostru. Îndepărtați mândria, ura și duhul otrăvit, și tot binele lor devine și al nostru. Ce ne împiedică să avem parte de binele lor? Mândria și duhul de invidie.