Eliberat. Miracolul dintr-un cantec

EA A LUAT ATITUDINE... EL A PRIMIT O SANSA

Holden Harris are optsprezece ani si este prizonier in inchisoarea autismului. Insa in ciuda faptului ca nu vorbeste si face anumite gesturi ciudate, Holden se simte foarte bine si e normal din punct de vedere social -- dar asta doar in interior, in lumea lui proprie. In realitate, la scoala e ridiculizat de colegii care vad doar ca Holden e foarte diferit ei.
Ella Reynolds face parte din grupul celor populari din liceu. Viata ei pare perfecta: e majoreta si a obtinut rolul principal din piesa de teatru a liceului. Cand il surprinde pe Holden ca o asculta cantand in timpul unei repetitii, se simte atrasa de el... de felul in care el e atras de muzica. Apoi Ella face o descoperire tulburatoare: in copilarie, ea si Holden fusesera cei mai buni prieteni.
Suparata de faptul ca Holden e tinta batailor de joc si ingrozita de indiferenta colegilor ei, Ella decide sa ia atitudine impotriva grupului liceenilor privilegiati si populari, printre care se numara si prietenul ei, Jake.
Ella crede ca minunile se pot intampla in cele mai neasteptate locuri si ca o intreaga comunitate ar putea vedea si sarbatori infaptuirea unui miracol. Dar oare rugaciunile mamei lui Holden, impreuna cu eforturile Ellei si ale colegilor ei din trupa de teatru, vor fi de ajuns pentru a-l elibera pe Holden din inchisoarea in care e prizonier?
De data aceasta prietenia, credinta si puterea unui cantec se impletesc pentru a face posibila minunea de care Holden are nevoie.

Autoarea de mare succes KAREN KINGSBURY este cea mai indragita scriitoare inspirationala a Americii, cartile ei fiind tiparite in mai mult de saisprezece milioane de exemplare. Este autoarea a mai multor bestselleruri, printre care seria "Rascumparare", seria "Above the Line", si romanele "Shades of Blue", "Even Now", "One Tuesday Morning" si "Ever After". "Ever After" a fost numita "Cartea crestina a anului" in 2007. Lui Karen i s-au decernat mai multe premii, iar recent a inceput sa scrie si cantece. Mai multe din romanele ei urmeaza sa fie ecranizate, "Like Dandelion Dust" fiind prima din cartile ei care a fost transpusa pe pelicula in septembrie 2010. Karen este de asemenea o vorbitoare recunoscuta la nivel national in cadrul a numeroase organizatii pentru femei. Locuieste in Washington cu sotul ei, Don, si cu cei sase copii ai lor, dintre care trei au fost adoptati din Haiti. Mai multe despre Karen si cartile ei puteti afla pe www.KarenKingsbury.com.

Ce spun cititorii despre cartile lui Karen Kingsbury

Cartea lui Karen, Oceans Apart, mi-a schimbat viata. Karen are un talent uimitor de a-l face pe cititor sa patrunda in povestile ei. Ma rog sa nu se opreasca vreodata din scris.

-- Susan L.

Oricine ar trebui sa aiba sansa sa citeasca o carte de Karen Kingsbury. Ar trebui sa fie prevazut in Drepturile omului.

-- Rachel S.

Vreau sa-i multumesc lui Karen Kingsbury pentru felul in care foloseste puterea povestilor, atingand inimi precum a mea si lasandu-L pe Dumnezeu sa o foloseasca pentru a schimba lumea pentru El.

-- Brittney N.

Cartile lui Karen Kingsbury sunt pline de o realitate mareata, miraculoasa si de nezdruncinat: harul lui Dumnezeu e mai mare decat suferinta noastra. N-am cuvinte sa caracterizez felul in care scrie.

-- Wendie K.

Cand am imprumutat mamei mele aceste carti, ea a DEVENIT crestina! Multumesc pentru o viata mai bogata -- si aici, si in ceruri!

-- Jennifer E.

Dupa ce am citit prima carte de Karen Kingsbury, nu m-am mai putut opri… Am mai citit treisprezece intr-o singura vara!

--Jamie B.

N-am mai citit ceva atat de inaltator si de captivant. Cand citesc fiecare noua aparitie, sunt intotdeauna socata sa constat ca e mai buna decat precedenta.

-- Bonnie S.

Nu pot sa las din mana cartile tale si am de gand sa mai citesc multe altele. Ce minunate mesaje spirituale gasesc in fiecare din ele!

-- Rhonda T.

Imi place mult stilul in care scrie Karen Kingsbury si subiectele despre care alege sa scrie! Iti multumesc mult pentru ca ne faci parte de talentul tau noua, cititorilor!

-- Barbara S.

Si sotul meu e mare admirator al cartilor tale. Pentru noi e acum un hobby de familie! De-abia o asteptam pe urmatoarea.

-- Angie

Nu gasesc cuvinte sa-ti spun ce inseamna cartile tale pentru mine… Iti multumesc pentru minunatele tale carti care imi ating viata in mod repetat.

-- Martje L.

Prolog

Tracy Harris isi aranja sortul albastru de la Walmart si se uita la ceas. Mai erau cinci minute pana i se termina programul. Isi indrepta spatele, ignorand durerea surda pe care o simtea in umeri. O mama tanara, toata numai zambet, isi impinse caruciorul spre spatiul din fata casei de marcat a lui Tracy. Toata atentia clientei era indreptata spre baietelul ei care statea cocotat in carucior si isi legana picioarele. Tracy privi indelung baietelul care i se parea familiar. Apoi se uita la continutul caruciorului. Nu erau prea multe lucruri in el. Ultimul client pe ziua de azi.
"Te joci cu mine cand ajungem acasa, nu-i asa, mami?"
Copilul sa fi avut cam trei ani si jumatate. Avea parul saten deschis si tinea strans in brate o minge de fotbal galbena cu albastru. Chipul lui era luminos si plin de viata.
Femeia incepu sa descarce caruciorul cu o mana, in timp ce cu cealalta mangaie usor obrajorul plin al copilului.
"S-a facut". Apoi se apleca pana ce fruntile li se atinsera. "Dar mai intai trebuie sa mananci legumele."
"Mami..." Pustiul ridica din umeri. "Mai bine prajituri. Tata zice ca-i plac prajiturile."
"Cred si eu ca-i plac." Rase usor, spontan -- rasul fara griji al unei femei al carui copil e sanatos, intreg si plin de viata.
Bucuria lor lumina dupa-amiaza lui Tracy asemenea unei raze de soare. Astepta pana ce femeia isi intoarse spre ea ochii fericiti. "Baietelul dumneavoastra... e tare scump".
"Multumesc", raspunse ea in timp ce isi dadu bretonul la o parte. "Nu se mai opreste din vorbit."
"Asa era si Holden," isi spuse Tracy. Impinse amintirea inapoi in ascunzatoarea din inima ei si isi regasi zambetul. "Ati gasit tot ce va trebuia?"
"Da," spuse femeia zambind larg. "Mai putin cele trei ore in plus de care am nevoie in fiecare zi, dar nu-i nimic."
Aseza ultimele cumparaturi pe banda rulanta. "Walmart e bun... dar e cam mult sa ceri asa ceva de la un magazin."
Formand codul de la card, femeia incepu sa-i spuna ca a gasit manerele potrivite pentru dulapurile din garaj si setul perfect de lenjerie de pat pentru camera de oaspeti. Copilul spunea tot timpul vrute si nevrute. "Cearsafuri, mami!" O privi direct in ochi. Avea niste ochi limpezi, patrunzatori, intocmai ca ai lui Holden. Copilul arata spre cearsafuri. "Cearsafuri frumoase pentru bunica!"
"Da, scumpule." Ii zambi si ramasera uitandu-se unul la altul.
"Fulgi de cereale!" Ridica mingea deasupra capului, chicotind in timp ce doua cutii de cereale trecura prin fata lui spre casa de marcat. Era istet si vioi, atent la tot ce facea mama lui, inspectand fiecare produs pe care il ridica ea din carucior. Lua mingea in brate si o tinu strans. "Fotbal dupa masa, mami! Pot sa sar sus...mai sus ca tine!"
"Serios?" Rase din nou. "S-o vad si pe-asta!" Ii lua brusc mingea din brate, o arunca in joaca in sus, apoi o prinse si i-o dadu inapoi. "N-as fi chiar asa de sigura. Mami se pricepe la sarituri."
"Si eu ma pricep!" Din nou ridica bratele, prinzand mingea cu o mana. "Gol pentru Falcons! Ai vazut, mami? A fost gol!"
"Nu vrei sa canti cantecul tau special pentru goluri?" Intre timp tranzactia se incheiase si chitanta iesea din aparat.
"Da! Cantecul pentru goluri!" Baietelul isi legana bratele ca si cum ar fi dansat pe locul lui. "Gol, gol, toata lumea din oras, haideti toti sa vedem meciul si sa le strigam «Vrem gol!»" Se opri cateva clipe, ca pentru a savura cantecul inainte sa-l inceapa din nou.
In timp ce canta, se uita drept in ochii mamei lui, fara sa clipeasca. Contact vizual. Era lucrul care, mai mult ca orice altceva, o facea sa-i fie greu sa-i priveasca pe cei doi. Contactul vizual care ii separa de restul lumii si, timp de o clipa, crea o legatura numai intre ei. Asta era ceea ce-i lipsea cel mai mult in legatura cu Holden. Sentimentul ca ii priveste drept in suflet, stiind ca in acelasi timp si el priveste in sufletul ei. Tracy ramase cu ochii la scena pe care o avea in fata. Era ca si cum s-ar fi uitat la un film de familie in care ea si Holden se jucasera impreuna acum o vesnicie. Indiferent ce se intamplase cu Holden, indiferent ce anume provocase schimbarea, fusese un timp cand se jucau amandoi. Cand Holden radea, canta si o privea in ochi de fiecare data cand erau impreuna.
Clienta isi lua bonul, in timp ce Tracy incerca sa se concentreze asupra prezentului. Intotdeauna ii era greu sa vada mame tinere cu baieti mici. Femeia puse in carucior doua din plasele cu cumparaturi. "Bine ca n-am prins coada. Trebuie sa o platesc pe femeia care face curatenie." Schita un zambet exasperat. "Eu si curatenia... ti-ai gasit."
Menajere si proiecte de renovare...un copil vorbaret si o familie fericita. Asemenea lucruri nu ii erau familiare lui Tracy, dar zambi oricum. "Va doresc o zi buna."
"Multumesc." Tanara apuca ultima plasa si o puse in carucior.
"Vreau jos, mami!" Copilul agita mingea in directia ei. "Da-ma jos!"
"Bine." Mama il lua in brate si il saruta pe obraz. El ii intoarse sarutul si apoi se foi ca sa se elibereze din bratele ei. Femeia il lasa jos langa ea, il lua de mana si ii zambi nesigura lui Tracy, ca si cum s-ar fi temut de parerea ei. "Greu cu copiii astia, nu-i asa?"
Cel putin iti spune ce vrea, gandi Tracy. Raspunse pe acelasi ton vesel: "E varsta, cred."
"Bineinteles." Se indrepta pe usa cu baietelul topaind pe langa ea. Ii facu lui Tracy un semn cu mana. "O zi buna."
"Multumesc, la fel." Lui Tracy ii veni s-o intrebe pe femeie daca fiul ei facuse toate vaccinurile. Sa nu i le faci pe toate odata, ar fi vrut sa-i spuna. Inca folosesc mercur in ele. Dar nu era momentul si nici locul potrivit, si oricum nu se stia nimic sigur despre mercurul din vaccin.
Privindu-i pe cei doi in timp ce se indepartau, Tracy se gandea la tanara aceea. Probabil ca locuia aici in Roswell sau chiar in Dunwoody. Poate in Johns Creek. Intr-una din suburbiile Atlantei. Undeva intr-o casa mare, inconjurata de o peluza ingrijita, ducand o viata normala. Viata pe care Tracy planuise s-o aiba atunci cand Holden avea trei ani.
Asta fusese cu cincisprezece ani in urma.
Acum Holden nu mai radea cu ea, nu mai vorbea cu ea si nici macar nu mai incerca s-o ia de mana. Nu putea sa se joace cu el sau sa stea de vorba in timpul mesei, si nu stia ce inseamna sa fie imbratisata de baiatul ei care crescuse mare. N-avea idee cum se simtea, sau ce anume simtea. Fiul ei nu venea niciodata la ea alergand, cu zambetul pe fata, ca sa-i povesteasca despre cum ii mersese in ziua aceea, despre teme sau despre planurile lui de viitor. Holden nu canta niciodata, nu facea niciun sport, nu invita niciodata vreun coleg la el acasa.
Nu privea pe nimeni in fata.
Holden era autist.