Nuferi în pustie. O călătorie către nemurire

Martinian, un tânăr din Cezareea Palestinei, îndemnat de părinți să se căsătorească, pornește într-o călătorie la Alexandria spre a-și găsi aleasa inimii. Acest pelerinaj se va dovedi de fapt unul inițiatic, de-a lungul căruia întâlnește ceea ce avea să îi rezerve viața într-un mod cu totul surprinzător.

Romanul pe care îl ai acum în mână te invită într-un periplu înapoi în timp și te face părtaș al pustiului cel plin de taine, te aduce lângă fiecare personaj, fiecare personalitate, înțelegând alături de ei ce înseamnă propria deschidere a inimii, ce înseamnă să fii în dragoste.

În zilele acelea nu adormea, ci se frământa cumplit căutând parcă înnebunit chipul ei. Și îl găsea. Cel mai adesea îl găsea reflectat lângă nufărul albastru care îi devenise confident. Era chipul de care se îndrăgostise în joia aceea, la fântână: scăldat în soare, jovial, nevinovat, dulce, completat desăvârșit de un râs de copil căruia tocmai i-ai câștigat fidelitatea. Însă după ce se desfăta în felul acesta de ea, liniștit, putea fi văzut tulburând apa cu mâna [...]: „Nici un folos n-aduci celor ce te iubesc. Pe toți îi amăgești cu plăcerile. Vai de cel care te iubește și care este iubit de tine: toată bucuria lui se preface în strigăt de durere...”.