Prezentare
Detalii
Cand moare speranta, se naste dragostea
Romancierul de succes Charles Martin revine cu o captivanta povestire despre doi straini care, in urma prabusirii avionului cu doua locuri in care zboara, se trezesc in mijlocul unei salbaticii necrutatoare, si care, pentru a supravietui, trebuie acum sa se increada unul in celalalt.
Intr-o noapte furtunoasa, de pe aeroportul din Salt Lake City, decoleaza un avion particular avandu-i la bord, alaturi de pilot, pe medicul Ben Payne, un foarte bun chirurg, care traieste o mare durere pricinuita de despartirea de sotia sa, si Ashley Knox, o tanara scriitoare de succes, aflata in drum spre locul in care urmeaza sa se casatoreasca. Avionul care ii transporta se prabuseste in salbaticia unui tinut muntos indepartat si ostil, iar Ashley si Ben se trezesc dintr-o data in situatia de a lupta pentru supravietuire. Pe muntele necrutator, pe masura ce zilele se transforma in saptamani, ranile fizice suferite de cei doi se vindeca, insa acestia sunt siliti sa se confrunte cu adevaruri surprinzatoare, care dor. Conversatiile intime dintre cei doi, precum si increderea pe care fiecare o are in celalalt, da nastere unei legaturi sufletesti deosebit de puternice. In cele din urma, aflati pe punctul de a pierde lupta pentru supravietuire, ei reusesc sa conceapa un plan pentru a scapa din salbaticie, dar, cu toata disperarea cu care lupta pentru a se salva, Ashley si Ben nu pot sa nu se intrebe ce se va intampla cu puternica legatura sufleteasca dintre ei, o data ce fiecare va reveni la viata sa de dinainte.
"Muntele dintre noi nu este doar o carte care te tine cu sufletul la gura, ci si una care contine un plan sentimental puternic. O carte excelenta, pe care n-o poti lasa din mana."
-- BookReporter.com
Romanul Muntele dintre noi a fost ecranizat in filmul cu acelasi nume, avandu-i ca protagonisti pe Kate Winslet si Idris Elba. Filmul a avut premiera oficială SUA, în octombrie 2017.
CHARLES MARTIN este autorul cunoscutelor romane "Cand greierii plang", "Invaluiti in ploaie" si "La capatul raului". Traieste in Jacksonville, Florida, impreuna cu sotia sa si cei trei baieti ai lor.
Preludiu
Hei...
Nu sunt sigur cât e ceasul. Chestia asta ar trebui să înregistreze ora. M-am trezit acum câteva minute. E încă întuneric. Cât oi fi zăcut aşa, fără cunoştinţă?
Zăpada năvăleşte înăuntru prin parbriz. O simt îngheţată pe faţă. Parc-aş avea pe obraji vopsea întărită. Atâta doar că nu are gust de vopsea.
Tremur... şi am senzaţia că stă cineva pe pieptul meu. Respir cu greutate. Probabil mi-am rupt vreo două, trei coaste. Poate am pneumotorax.
Aici sus vântul suflă constant, izbind coada fuzelajului... sau ce-a mai rămas din ea. Ceva deasupra mea, o creangă, poate, plesneşte plexiglasul. Sună ca nişte unghii care zgârie o tablă de scris. Se simte parcă mai mult aer rece pătrunzând din spatele meu. De acolo de unde era cândva coada.
Simt miros de benzină. Presupun că ambele aripi sunt încă destul de pline cu combustibil.
Am o senzaţie de greaţă.
O mână e încolăcită în jurul mâinii mele. Degetele sunt reci şi aspre. Simt o verighetă, puţin tocită pe margini. E Grover.
A murit înainte să atingem vârful copacilor. Nu pot înţelege cum a reuşit să aterizeze fără să mă omoare şi pe mine.
Când am decolat, temperatura la sol abia atingea câteva grade. Nu ştiam sigur cât era acum. Părea mai rece. Altitudinea trebuie să fi fost în jur de 3500 de metri. Mai mult sau mai puţin. Era imposibil să fi căzut mai mult de 150 de metri când Grover a înclinat aripa. Panoul de control e întunecat, stins. Acoperit de zăpadă. La interval de câteva minute dispozitivul GPS de pe bord pâlpâie, apoi se stinge din nou.
Pe undeva, pe aici, era un câine. Numai colţi şi muşchi. Cu păr foarte scurt. Cam de mărimea unei cutii de pâine. Când respiră, scoate nişte sunete gâlgâitoare, nervoase. Parcă vrea să sară cu toată viteza. Stai...
„Hei, băiete... Stai aşa... nu. Nu aici. Bine, hai, linge, dar nu sări. Cum te cheamă? Ţi-e frică? Da... şi mie.“
Nu-mi amintesc numele lui.
Mi-am revenit... am stat aşa, inconştient, multă vreme? E un câine aici. Îngropat între haina şi subsioara mea.
V-am spus deja despre el? Nu-mi amintesc numele lui.
Dârdâie, iar pielea din jurul ochilor îi tresare uşor. De câte ori suflă vântul, sare în sus şi mârâie la el.
Amintirea e înceţoşată. Vorbeam cu Grover, el pilota, sau poate se înclina spre dreapta, în timp ce pe panou au început să apară linii luminoase albastre şi verzi, iar sub noi se aşternea un covor de întuneric şi nu zăream nicio lumină pe o întindere de şaizeci de mile în orice direcţie, dar... uite-o pe femeie. Încerca să se întoarcă la logodnicul ei, la o repetiţie pentru masa festivă. Să arunc o privire.
...Am găsit-o. Fără cunoştinţă. Cu pulsul mărit. Ochii îi erau atât de umflaţi încât practic erau închişi. Pupilele dilatate. Era vorba probabil de o comoţie cerebrală. Avea câteva plăgi pe faţă. Câteva vor trebui cusute. Umărul drept e dizlocat, iar femurul stâng, fracturat. Osul nu a străpuns pielea, dar piciorul face un unghi exterior, iar pantalonul stă foarte fix pe el. Trebuie să i-l fixez . . . după ce îmi recapăt suflul.
...Se face tot mai frig. Cred că, până la urmă, ne-a prins furtuna. Dacă nu găsesc ceva cu care să ne acoperim, vom muri îngheţaţi până în zori. Trebuie să fixez piciorul ăsta dimineaţă.
Rachel... nu ştiu cât timp mai avem, nu ştiu dacă vom ieşi cu bine de aici... dar... retrag tot ce-am spus. Am greşit. Eram furios. N-ar fi trebuit să spun asta. Tu te-ai gândit la noi. Nu la tine. Acum înţeleg totul.
Ai dreptate. Ai avut mereu dreptate. Totdeauna mai rămâne o şansă.
Totdeauna.
