Petre Ţuţea între filosofie şi teologie

Pe gânditorul creştin, care este Petre Ţuţea, îl interesează doar sub aspect mistic omul real şi faptele sale şi acesta numai atunci când „păstrează chipul lui Dumnezeu”. Omul bioistoric este „întristător”, creştinismul, în concepţia gânditorului, este singura „religie a libertăţii”.

Dacă dorim să avem o explicaţie de unde vin căutarea, rătăcirea, neliniştea întrebărilor, Ţuţea ne arată ca sursă iniţială „păcatul originar”, păcatul biblic, iar toate suferinţele noastre, după venirea Mântuitorului, nu sunt decât „rest de păcat originar”.

Petre Ţuţea impune, în "Tratatul de antropologie creştină", triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină şi afirmă că „există o singură cale spre adevăr: calea creştină”.
Oricum în această lume, în care „singurătatea este privilegiul sfinţilor”, misterele pot fi pătrunse nu prin iniţiere, ci prin inspiraţie. Salvarea şi mântuirea omului creştin sunt date de „alegerea drumului drept în lumea ispitelor” pentru că aşa cum spune Biblia şi reafirmă Petre Ţuţea, „creştinul cunoaşte prin iubire”.

Omul real, omul etern, mai exact credinciosul, îşi cunoaşte şi trăieşte împăcat tristeţea limitelor, „ se roagă, aşteaptă şi ascultă, ştiind că există libertate reală”, iar întrebările nu duc la adevăr, ci doar scormonesc nevoile omului autonom, înşelat de nimereală şi permanent captiv al întâmplărilor.

Pe drumul cunoaşterii, demnităţii, libertăţii, adevărului şi mântuirii, calea credinciosului este „umilinţă în rugăciune, urmată de aşteptare, răbdare şi ascultare”, în schimb necredinciosul îşi poartă cu obstinaţie disperarea, mărginirea resemnarea şi veşnica teamă de moarte şi de neantul atotcuprinzător. Dar ceea ce tulbură, dezbină şi preocupă până la obsesie lumea actuală este ideea libertăţii, cu atât mai gravă şi mai neliniştitoare cu cât este căutată la un „nivel al existenţei la care nu poate fi găsită.”
Nu criza politică sau cea economică s-a abătut asupra noastră, ci, în concepţia gânditorului creştin Petre Ţuţea, marea criză umanistă a orgoliului, autodeterminării, în care Divinitatea este scoasă din ecuaţia existenţei.

În lupta cu omul istoric muritor, omul creştin, etern, ancorează, prin vocaţie şi har, în eternitate. Gândirea religioasă edifică pe cultul adevărului, spre deosebire de cea profană, ce „relativizează prin umanism, în acest mod înecându-se în om şi în natură”. În afara religiei rămân doar doi termeni care se reduc la omul cu ficţiunile lui şi natura cu hosul ei.

Prin întreaga sa lucrarea, Petre Ţuţea vrea să ne atenţioneze că trăind, aici şi acum, în imanent, cu greu reuşim să ne desprindem, să tindem spre transcedent, în lumea imuabilă a dogmei; calea omului etern fiind calea creştină. Pendulând mereu între filosofie şi teologie, Petre Ţuţea rămâne fidel imperiului certitudinii, care, pentru el, este întrupat de dogma evanghelică. Regimul comunist, afirmă autorul lucrării, Cassian Maria Spiridon, îi oferă un destin tragic, de înţelept drept, brav şi de cetăţean desăvârşit.