A doua Mărturisire de credință Helvetă, 1566

A doua Mărturisire de credință Helvetă prezintă învățătura reformată ca fiind credința evanghelică în conformitate cu învățătura și practica apostolică. Deși extinsă în argumentație, ea are un ton moderat.

Catolicitatea nu provine din tradiția omenească, ci din Cuvântul lui Dumnezeu, care este rezumat în Crezul Apostolic. Armonia cu învățăturile Bisericii vechi este importantă; însă această armonie nu se regăsește în „rituri exterioare”. Astfel, pe de o parte, romano-catolicismul eșuează în pretenția sa de a fi adevăratul succesor al Bisericii primare.

Ceea ce este deosebit de remarcabil la A doua Mărturisire de credință Helvetă este tratarea detaliată a îndatoririlor slujirii pastorale. Mărturisirea respinge oficiile papale de preot și călugăr și afirmă „preoția tuturor credincioșilor”.

Mărturisirea continuă afirmând că Isus Christos a instituit slujirea în Biserică și a instituit mai multe îndatoriri: predicarea Evangheliei, administrarea sacramentelor, îngrijirea sufletelor și menținerea disciplinei. Mărturisirea se încheie cu discuții despre chestiuni practice în viața bisericii, cum ar fi închinarea publică, rugăciunea, postul, rânduiala căsătoriei, înmormântarea și proprietatea bisericii.

După ce a fost publicată la Zürich și adoptată de bisericile elvețiene în 1566, ea a fost rapid tradusă în mai multe limbi și s-a bucurat de o largă acceptare în rândul bisericilor, inclusiv în Ungaria, Polonia, Scoția și Franța. Cornelis Venema remarcă faptul că „probabil este cel mai răspândit dintre simbolurile reformate ale secolului al XVI-lea.” Deși puțin cunoscută în rândul multor presbiterieni ortodocși, A doua Mărturisire de credință Helvetă a rămas populară în rândul calviniștilor de pretutindeni.