Tratat de istorie a religiilor

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea ELIADE)

„Îndată ce observăm cele mai umile religii, ne apare o «filozofie de dinaintea filozofiilor» rezultată dintr-un efort de explicare şi unificare, dintr-un efort spre teorie, în toate sensurile acestui cuvânt: cartea lui Mircea Eliade ne face sã simţim coerenţa şi nobleţea acestei filozofii şi, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...“ (Georges DUMÉZIL)


Fragment din volumul "Tratat de istorie a religiilor" de Mircea Eliade:

    “46. Eroii solari, mortii, alesii. — Numeroase hierofanii arhaice ale soarelui s-au pastrat in traditiile populare, mai mult sau mai putin integrate in alte sisteme religioase. Roti aprinse puse sa se rostogoleasca de pe inaltimi la fiecare solstitiu, mai ales la cel al verii; procesiuni medievale de roti purtate de care sau de barci, al caror prototip poate fi urmarit pana in preistorie; obiceiul de a lega oameni de roti (de pilda, cu ocazia Vanatorii Fantastice, H. Hofler, Kultische Geheimbunde, pp. 112 sq.); interdictia rituala de a folosi vartelnita in anumite seri ale anului (la apropierea solstitiului de iarna); alte obiceiuri inca vii in societatile taranesti europene (Fortuna, „roata norocului", „roata anului" etc.), atatea datini care tradeaza o structura solara. Nu putem aborda aici problema originii lor istorice. Sa amintim totusi ca, inca din epoca bronzului, exista, in nordul Europei, un mit al armasarului Soarelui (cf. carul solar al lui Trundholm) si ca, asa cum a aratat R. Forrer in studiul sau “Les chars cultuels prehistoriques”, carele cultuale preistorice, create pentru a reproduce miscarea astrului, pot fi considerate prototipul carului profan.
    Insa studii ca acela al lui Oskar Almgren despre desenele rupestre protoistorice din nordul Europei, sau al lui H. Hofler despre societatile secrete germanice din Antichitate si din Evul Mediu au pus in lumina caracterul complex al „cultului solar” in regiunile septentrionale. Aceasta complexitate nu se lasa explicata prin contopiri sau sinteze hibride, deoarece am regasit-o intocmai si in cadrul societatilor primitive. Ea dezvaluie, dimpotriva, caracterul arhaic al acestui cult. O. Almgren si H. Hofler au demonstrat simbioza elementelor solare cu elemente de cult funerar (de ex. “La Chasse Fantastique”) si htonico-agrar (fertilizarea campurilor prin roata solara etc.). Si a trecut deja destula vreme de cand W. Mannhardt, Gaidoz, J. G. Frazer au aratat integrarea complexului solar al „anului" si a rotii norocului in magia si mistica agrara a credintelor europene antice si a folclorului modern.
    Acelasi complex cultual soare-fecunditate-erou (sau reprezentant al mortilor) reapare, mai mult sau mai putin intact, si in alte civilizatii. In Japonia, de exemplu, in cadrul scenariului ritual al „vizitatorului" (scenariu care inglobeaza elemente de cult htonico-agrar) are loc in fiecare an vizita unor grupuri de tineri cu fata vopsita in culori tipatoare, numiti „Diavolii Soarelui"; acesti tineri, care merg din gospodarie in gospodarie pentru a asigura rodnicia pamantului in cursul anului ce vine, ii reprezinta pe stramosii (i.e., “mortii”) solari (A. Slawik, “Kultische Geheimbunde”, p. 730).”


MIRCEA ELIADE (Bucureşti, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renaşterii (1928), şi la Calcutta, India (decembrie 1928–decembrie 1931). Îşi susţine doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga (1933). Între anii 1933 şi 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică şi publicistică, ţine cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului, este ataşat cultural al Ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945). Din 1945 se stabileşte la Paris, unde predă istoria religiilor, întâi la École Pratique des Hautes Études (până în 1948), apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures" (1956–1957), acceptă postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 Catedra „Mircea Eliade") a Universităţii din Chicago.