Mărturia lui Howell Harris. O relatare a unui martor ocular a trezirii galeze din secolul al XVIII-lea

Howell Harris (1714-1773) a fost unul dintre principalii lideri ai trezirii metodiste galeze din secolul al XVIII-lea, alături de Daniel Rowland și William Williams Pantycelyn.

În această scurtă relatare, vedem creionat portretul unui om trimis de Dumnezeu să predice Evanghelia „nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală”.

Truda, răbdarea, perseverența și suferințele pe care a ales să le îndure, ne pot inspira și provoca la o trăire costisitoare pentru Dumnezeu și, în același timp, ne pot risipi gândurile înalte cu privire la noi înșine.

O, Domn al secerișului, ridică și în țara noastră astfel de lucrători!

Fragment sugestiv

Deși Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru și Îl recunoaștem ca fiind Cel ce are la dispoziție toate lucrurile și că Scriptura este adevărată, totuși noi nu vrem să Îi dăm nici acea încredere pe care o dăm oamenilor muritori, necredincioși.

Faptele bune sunt bune la locul lor, dar a te bizui pe ele înseamnă idolatrie. Adevărata mântuire este doar în sângele lui Hristos.

Apoi sufletul meu a fost foarte înviorat de primirea călduroasă pe care am primit-o din partea unor prieteni dragi de acolo. Nu am putut să mă despart de ei până după ora nouă seara. Apoi am plecat și am ajuns acasă pe la ora unu dimineața. Deși călătorisem foarte mult în ultimele opt zile, aveam multe scrisori de scris și mai trebuia să vorbesc cu câțiva prieteni din apropiere înainte de amiază, am fost totuși ajutat să stau treaz toată noaptea, să citesc, să scriu și să mă rog. Domnul mi-a dat multă putere în trup ca să vorbesc la amiază, iar seara m-a întărit din nou să predic lângă Hay, timp de aproape două ore. De acolo am mai mers cinci mile și am ajuns în pat în jur de ora doisprezece.

Ochii mei s-au deschis mai mult și percepția mea spirituală a crescut, astfel încât am înțeles taina lui Isus Hristos, care poate fi cunoscut într-un mod mântuitor doar prin intermediul Duhului Sfânt, ca Ușă și Cale către Dumnezeu și către Maiestatea Sa inefabilă. Prin această lumină și experiență am fost eliberat de Vechiul Legământ și de teama lui legală și am fost tras tot mai mult sub Legea credinței și a dragostei, în roadele Noului Legământ și în libertatea Evangheliei – nu mă refer la destrăbălare, întrucât crucea era grea pentru trupul meu, dar simțeam că sufletul crește frumos sub ea.

Am observat că mulți abuzaseră de libertatea Evangheliei, schimbând în desfrânare harul lui Dumnezeu: am văzut mândrie spirituală între frați și faptul că se judecau și se desconsiderau între ei. Și fiindcă ei nu cred că există perfecțiune sau că poți dobândi o eliberare deplină de esența păcatului, stau liniștiți sub robia mândriei, mâniei, ușurătății și a iubirii față de lumea aceasta.

Tot timpul irosit, toate talentele, harurile și darurile risipite, care nu sunt folosite de Domnul și pentru El, nu sunt doar pierdute, ci și folosite împotriva Lui.

Vedeam de asemenea foarte clar în lucrare, o tendință de a fi pe placul oamenilor și de arăta înaintea lumii că ești înțelept și faimos. Foarte mulți prieteni apropiați, atât din Anglia, cât și din Țara Galilor, își pierdeau simplitatea de la început, cu toate că numărul învățătorilor creștea zilnic. Mi-am dat seama și de faptul că duhurile multora s-au îngâmfat și nu mai primeau cuvinte de mustrare sau îndemnuri, deși mă numeau părintele lor, fiindcă începusem lucrarea în această trezire din urmă, în special în cea din Țara Galilor.

După cum am spus deja, bunul meu Domn mi-a dat pe moment, fără a mă pregăti eu în prealabil, lumina, exprimarea și puterea în trup de care aveam nevoie, ori de câte ori trebuia să predic. El mi-a îngăduit să fac lucrul acesta timp de șapte ani, cel mai mult în aer liber, indiferent de vreme, în fiecare zi (cu foarte puține excepții), în general de trei sau patru ori pe zi și frecvent de cinci ori pe zi: să călăresc de la opt până la douăzeci de mile galeze (douăzeci de mile galeze sunt echivalentul a treizeci de mile englezești) peste dealuri și prin locuri periculoase, prin furtuni, pe gheață și zăpadă. El m-a păzit, așa încât nu am pățit niciodată nimic, deși adesea am căzut de pe cal.

Am observat cum, prin ceva firesc (ce părea a fi credință, smerenie, dragoste), sufletele erau înșelate și se considerau schimbate și născute din nou; socoteau că acceptă Evanghelia, când ei, în realitate, nu erau nimic mai mult decât ceea ce Mântuitorul nostru a numit morminte văruite și pereți văruiți. Natura lor era schimbată, iluminată și influențată doar pe dinafară. Deși nu erau total lipsiți de influența Duhului lui Dumnezeu, totuși erau bucurii și dureri pe care aceste persoane nu le cunoșteau. Ei considerau că aceasta era credința Evangheliei și că aveau parte de o schimbare reală, dar în final s-a dovedit a fi doar o schimbare în firea pământească, o casă zidită pe nisip – în timp ce dragostea de sine și duhul lumii rămâneau adânc în inimă, iar omul cel tare și bine înarmat nu fusese scos afară niciodată, fiindcă el încă își păstra, pe ascuns, locul în inimă, acolo unde ar fi trebuit să fie Dumnezeu.

Așadar duhurile acestor oameni nu fuseseră niciodată trezite de glasul lui Dumnezeu, nici prin Lege, nici prin Evanghelie. Cu toate acestea, ei credeau, probabil, că experimentaseră adevărata putere a celor două, chiar dacă inimile lor nu fuseseră niciodată convinse în mod spiritual de necredință (deși mintea lor a fost iluminată ca să înțeleagă câteva lucruri), nici nu fuseseră convinși de pericolul păcatelor spirituale și ascunse, de căderea lor totală prin natură sau de ignoranța lor cu privire la Mântuitor și la Sângele Său. Astfel de oameni superficiali care spun că sunt creștini, ar trebui să se teamă ca nu cumva, atunci când vor veni încercările, cu toată mărturisirea lor de credință și cu presupusa lor credință în Mântuitorul, să se alăture în acel strigăt blasfemator al iudeilor: „Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi” sau „Cum poate omul acesta să ne dea Trupul Lui să-l mâncăm?”.

Am ajuns să văd din ce în ce mai clar fățărnicia omului; să văd cum firea poate să arate ca Harul: în loc să își găsească plăcerea în calea lumii ca mai înainte, se delectează într-un mod religios. Acum, lor le place să asculte predici, să cânte imnuri și în special să fie plini de entuziasm. Dar ei niciodată nu se întreabă dacă sunt cu adevărat înrădăcinați în Hristos, dacă temelia lor este Hristos, ci par doar să se întărească, să se îmbărbăteze și să se zidească unul pe altul în credință, imaginându-și că ei cresc astfel în Har. Însă este evident că mentalitatea lor este lumească. Ei nu au nici putere, nici autoritate asupra duhului acestei lumi și nici nu păstrează acea distanță de lume, pe care probabil au căutat odinioară să o aibă. Cu toate acestea, ei par să aibă aceeași credință, dragoste și râvnă ca mai înainte.

Am urmărit acest sine și acest duh firesc răspândindu-se și crescând sub această lucrare ce părea glorioasă și care era în desfășurare, iar cei ce se numeau creștini erau gata să se mulțumească cu o pace falsă – trecând cu vederea păcatele lor, fără să fie aduși cu adevărat, zilnic, prin Duhul Sfânt, la o conștientizare profundă a stării lor înaintea Crucii lui Hristos, să se vadă astfel acolo pedepsiți, iertați și ispășiți prin sângele Său. Lumina și cunoașterea superficială nu pot pătrunde niciodată această descoperire spirituală a păcatelor noastre puse asupra lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Nici nu poate hrăni sufletul, luând viață și mângâiere din suferințele și moartea Lui. Vedeam că la așa de mulți creștini le lipsea această descoperire și se odihneau pe baza a ceea ce primiseră de la Domnul, fără să se sprijine pe credința în Hristos și pe ceea ce El a făcut și a suferit pentru noi.