Schimbă durerea mea în dans. A trăi cu speranță momentele de încercare

Decenii de lectură a operelor lui Nouwen despre viaţa spirituală şi ministerul pastoral într-o lume îndurerată şi care avea nevoie de ajutor m-au făcut să cunosc interesul său profund pentru rugăciune şi capacitatea sa de a pătrunde natura umană cu un pronunţat discernământ. Aceasta o ştiam prea bine. Dar doream să dobândesc o cunoaştere mai profundă a personalităţii sale. În timp ce lucram cu materialul de arhivă al legatului său testamentar, voiam să reuşesc să-l descopăr, dincolo de acele pagini pline de notiţe şi de adnotări dactilografiate, pe omul de credinţă şi pe păstorul de suflete.

Posibilitatea de a concretiza această aspiraţie s-a ivit în mod absolut întâmplător. Prietenul meu John Mogabgab, asistentul lui Henri, atunci când preda la Institutul de Teologie al Universităţii din Yale, acum director al unei cunoscute reviste, Weavings, m-a sfătuit să fac o vizită şi la Daybreak [Alba], comunitatea pentru persoane cu handicap grav, în care Henri a petrecut ultimii săi ani de viaţă şi de preoţie.

Am aflat multe în acele zile, mai degrabă despre om decât despre scriitor, încă de la sosirea mea pe aeroport… Am aflat că era însufleţit de o imensă şi inspirată energie. Primea încontinuu cereri de ajutor de la persoane cu probleme grave, persoane necunoscute lui, pe care multe personaje publice de nivelul său ar fi căutat să le ţină la distanţă, recurgând la „filtrul” unor secretare sau asistente.

Înainte cu câţiva ani, Henri ceruse de la Universitatea Harvard un an sabatic, pe care să-l petreacă scriind la Trosly-Breuil, în Franţa, în prima dintre Comunităţile Arca, dedicată asistenţei persoanelor cu dizabilităţi fizice şi psihice. Aici s-a simţit atât de în largul său, încât în 1986 a acceptat invitaţia de a-şi asuma misiunea de preot în una dintre Comunităţile Arca, în preajma oraşului Toronto, în Canada: chiar la Daybreak. La Daybreak, după cum el însuşi şi alţii o spuneau, Henri a aflat adevărata sa casă. Acest profesor, care îi formase pe unii dintre teologii cei mai pregătiţi şi strălucitori ai naţiunii – predând în atenee de prestigiu de la Notre Dame, Yale şi Harvard –, a petrecut ultimii săi ani de viaţă dăruindu-se cu totul slujirii acestei comunităţi, cu prezenţa sa gentilă (dar la necesitate chiar puternică) şi cu ale sale simple, pastorale cuvinte de binecuvântare. A continuat să scrie, fireşte, şi, printr-unul dintre paradoxurile tipice care deseori caracterizează viaţa figurilor de-a dreptul mari, influenţa sa a crescut şi mai mult.

După moartea sa, care a avut loc în 1996, interesul pentru scrierile sale a devenit şi mai mare. Motivul unui astfel de succes nu constă, după părerea mea, numai în deosebita sa abilitate narativă sau în talentele sale extraordinare. Mai mult decât din oricare altă parte, eu cred, interesul viu pe care Nouwen continua să-l trezească se naşte din ceea ce era el: o inimă frântă înaintea lui Dumnezeu şi deschisă pentru aproapele său şi pentru cititorii săi. Henri era complex şi imperfect; o ştia bine şi nu pretindea altceva. Dar ştia de asemenea că exista o misiune ce trebuia împlinită, suferinţele de care să se îngrijească, comorile de speranţă cu care să lumineze laturile obscure ale vieţii.

Toate acestea, după cum sper că am reuşit să arăt cititorului, formau predicile, conferinţele, însemnările care au alcătuit această carte. Schimbă durerea mea în dans ne face, aşadar, să cunoaştem aspecte ulterioare ale gândirii – şi ale vieţii – acestui maestru de spiritualitate, a acestui om de mare credinţă şi umanitate, uşor încovoiat în figură, întotdeauna energic şi vibrant în spirit. Şi în timp ce înţelegem din cuvintele sale posibilităţile unei vieţi umane trăite în călduroasă, pasionantă comuniune cu Dumnezeu, ar putea chiar şi durerile noastre să se schimbe în încrezătoare aşteptare şi de-a dreptul în bucurie.

-- Timothy Jones