Prezentare
Detalii
Oamenii din toate vremurile şi de pe toate meridianele au intuit, au simţit, au descoperit în ei înşişi şi în Creaţie, existenţa unui Creator şi Stăpân, şi unii dintre ei L-au căutat cu ardoare, căci Dumnezeu a pus în inimile oamenilor chiar şi gândul veşniciei (cf. Ecl. 3:11). Oare să fie vorba de inimile tuturor oamenilor? Desigur, căci „deasupra capetelor noastre există mai mult cer decât este pământ sub picioarele noastre" Suntem o combinaţie de cer şi pământ - duh ascuns în plămadă de lut. Nu degeaba literatura patristică il numeşte pe om „inelul creaţiei"! El este un amestec de sensibil şi inteligibil, dar esenţa noastră este duh, nu pământ. Aparţinem unei alte lumi şi ne căutăm originile, căci „spiritul uman nu se împlineşte decât în mediul divin" spuneau Părinţii Bisericii.
Aşa se face că de-a lungul vremurilor, au existat oameni care L-au căutat pe Cel Atotprezent cu ardoare, fără să aibă „harta" - Scriptura -, deci „pe orbecăite". Aceştia îl străvedeau în Revelaţia naturală, „ca în ghicitură" - cum spune Biblia artodoxă -, adică vag, ca printr-un văl. Şi totuşi, „Creaţia ne duce ca de mână la Dumnezeu" (Sf. loan Gură de Aur). Prin inteligenţa internă a materiei, Creaţia arată înspre El. Acei păgâni căutători se ţineau cu obstinenţă de „urmele degetelor Lui" cu care Se atinsese de Planeta noastră şi de sufletele Iar. Uneori aceştia se retrăgeau chiar şi din mijlocul oamenilor pentru o vreme, silindu-se „să-L găsească bâjbâind" („pe pipăite"), măcar că nu era departe de niciunul din ei (cf. Fapte 17:27). „El este mai aproape decât sufletul nostru, mai aproape decât gândurile noastre cele mai tainice" (Tozer). Sau aşa cum spunea un păgân din India, Sankara, căruia i S-a revelat Dumnezeul Unic: EI locuieşte ca o „călăuză interioară" în tot ce este mai intim în om, fiind „sufletul sufletului".
Da, căci Dumnezeu vine în întâmpinarea acestui dor din inima oricărui căutător sincer...
