Creștinul și moartea

Biruinţa lui Hristos asupra morții este fundamentul întregii doctrine a Bisericii, a cărei învăţături este zadarnică dacă Domnul nu a înviat cu adevărat din morți (cf. 1 Cor 15:17). În mod similar, Biserica trebuie să se îndrepte către Cel Înviat pentru a-i denunţa pe „stăpânitorii întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12) – ce se menţin în umbră –, pentru a dezvălui unitatea ascunsă care stă la baza comportamentului (aparent) contradictoriu manifestat în societățile noastre secularizate, care fug de moarte alegând-o (cf. eutanasia) și aleg moartea fugind de ea (cf. „tratamentele agresive” menite să prelungească viața cu orice preț).

"Socrate le spune prietenilor săi, într-un faimos dialog, că un adevărat filosof trebuie să-și petreacă viața pregătindu-se pentru moarte şi, în acelaşi timp, că a-ţi lua propria viață este un lucru ruşinos. Această viață, care este o pregătire pentru moarte, ar părea să fie trăită, cel puțin dintr-un anumit unghi, pentru a deveni un întreg – însemnând o pregătire pentru moarte, dar nu o încercare precipitată de a ajunge la moarte. Este vorba de ideea că, până când o viață nu este trăită în întregimea ei, ea nu poate fi văzută ca un întreg și nu poate fi cunoscută ca fiind frumoasă, nobilă sau bună. Dar, pentru Socrate, pregătirea pentru moarte, pe tot parcursul vieții, înseamnă mai mult decât această ducere la final a vieţii, în întregimea ei. Înseamnă și trecerea către ceva mai bun. Împlinirea care vine odată cu ducerea la capăt a acestei vieţi trăite într-un anumit mod înseamnă pregătirea pentru intrarea într-o altă sau într-o nouă viaţă. Din acest motiv, chiar și cel mai simplu creștin este chemat să devină un filosof socratic. Aceasta este însăşi filosofia de la baza creștinismului: că viața este o pregătire pentru moarte și că, pentru a ne pregăti în mod adecvat pentru moarte, trebuie, în fond, să trăim în mod autentic."

-- DAVID S. CRAWFORD