Biserica și Statul. Perspective diacronice asupra unei relații polivalente

Atunci când se pune în discuție relația Bisericii cu Statul, creștinii evocă, de cele mai multe ori, porunca rostită de Însuși Hristos: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt 22, 21; Mc 12, 17). Ce sunt cele ale Cezarului? Cele „după chipul lui”, adică cele efemere, cele ce sunt ale lumii, pe care autoritatea politică vremelnică le guvernează și administrează. Orice ordine politică era, așadar, neglijabilă sau irelevantă în procesul mântuirii. În schimb, cele ale lui Dumnezeu sunt cele „după chipul Lui”, adică întreaga noastră ființă, suflet și trup. Acest fapt demonstrează că dubla supunere a creștinului, față de Dumnezeu și autoritatea pământească, este dintru început asimetrică, cea dintâi fiind absolută, pe când cea din urmă, relativă. De altfel, Petru și apostolii, când au fost trași la socoteală în fața sinedriului pentru propovăduirea Evangheliei, au răspuns: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (FA 5, 29). Cu alte cuvinte, subordonarea față de stat este datorată atâta timp cât nu contravine supunerii față de Dumnezeu.