Toma, omul-lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit

Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir foarte subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă...

O astfel de clipă s-a dovedit hotărâtoare pentru viața lui Toma, personajul central al acestei istorisiri ce se apropie de hotarele fantasticului și totuși este întru totul adevărată. Bineînțeles, nu s-a petrecut nicidecum din întâmplare, ci a fost o clipă sub semnul Sfintelor Paști, care înseamnă „trecere," „călătorie."

Paștile erau numele pe care poporul evreu îl dădea ieșirii lor din robia egipteană, în vremea în care se îndreptau spre Pământul Făgăduinței, spre libertate, spre bucurie. Acest soi de călătorie a fost cel petrecut și în sufletul bărbatului care s-a încredințat pe sine cu totul în mâinile lui „Moise" cel duhovnicesc, Iisus Hristos, și a fost călăuzit către un loc în care numai El poate să poarte de grijă de sufletul omului.

Sufletul lui, curățit prin cel mai scump mir - adevăratele lacrimi de pocăință - și luminat de îndemnuri lăuntrice sincere, a fost călăuzit pe calea întoarcerii către Pământul Făgăduinței cel duhovnicesc. El a făcut asemenea roade vrednice de pocăință, încât a devenit ca „o cetate aflată pe vârf de munte." /Matei 5, 14/ Toma, fostul deținut, fostul ucigaș, o fiară cu chip de om, teroarea întregii comunități, a fost luminat ca un alt Saul, /cf. Faptele Apostolilor 9, 1-9/ prefăcându-se într-o predică vie a iubirii lui Hristos, fiind chiar socotit sfânt în ținutul său de obârșie!

Cine s-ar fi așteptat la așa ceva și cine ar fi cutezat s-o nădăjduiască? „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu," /Luca 18, 27/ Care a spus: „viață și moarte ți-am pus Eu astăzi înainte... Alege viața." /Deuteronom 30, 19/

Istorisirea care urmează, pe măsură ce se desfășoară în chip viu înaintea ochilor noștri, ne va încânta cu simplitatea, adevărul și însuflețirea ei și s-ar putea spune că se pot face chiar unele paralele, asemănându-se izbitor cu istoria prorocului David, cu cea a desfrânatei care I-a uns picioarele Domnului sau a tâlharului de pe cruce, a vameșului, a Sfântului Apostol Pavel și a Sfintei Maria Egipteanca. Dar ce poate fi mai firesc? Căci sufletul omului este același; Hristos este același; pocăința este aceeași!

Cartea îl absoarbe pe cititor până la ultima pagină. Își va reține cu greu lacrimile, mai cu seamă dacă și el a avut parte de o astfel de întoarcere la Hristos. Însă dacă nu, ne rugăm să facă aceasta în viitor, căci atâta vreme cât în lume va exista păcatul, oamenii vor avea nevoie de pocăință. Maranatha; Doamne, vino!

Egumenul Ilarion - Nea Skiti