Amăgirea bisericii verticale: Prezența manifestă a lui Dumnezeu și iudaizarea eclesiologiei evanghelice contemporane

Premisa întâlnirii cu prezența manifestată a lui Dumnezeu în actul închinării prin cântare este premisa care stă la baza paradigmei „bisericii verticale” (Vertical Church), a mișcării de „laudă și închinare” și a înțelegerii larg răspândite conform căreia programul de duminică reprezintă un „serviciu divin” adus lui Dumnezeu într-un „locaș sfânt”.

În această carte, Alexandru Rotariu analizează critic această mișcare și demonstrează că o astfel de înțelegere nu își are originea în învățătura Noului Testament, ci în reconstituirea unui tipar al sanctuarului iudaic vetero-testamentar – un tipar care și-a găsit împlinirea deplină și finală în lucrarea lui Christos, odată cu ruperea catapetesmei de sus până jos.

Obiectul criticii nu îl constituie înțelegerea eclesiologică a tradițiilor protestante confesionale, și în mod special a tradițiilor reformate, cu privire la lucrarea lui Dumnezeu prin mijloacele obișnuite ale harului în adunarea credincioșilor. Teologia reformată a mijloacelor harului nu afirmă o manifestare experiențială a prezenței dumnezeiești concepută după tiparul sanctuarului iudaic și produsă de om prin performanță artistică ori prin fabricarea unei atmosfere senzoriale, ci mărturisește lucrarea eficace a lui Dumnezeu prin instrumentele pe care El Însuși le-a orânduit Ecclesiei Sale în cadrul Noului Legământ, lucrare fundamentată în puterea Cuvântului și a Duhului Sfânt, și nu în iscusința producției omenești.

Prin examinarea sistematică a manifestării prezenței lui Dumnezeu în cele două legăminte, autorul arată că adunarea laolaltă a credincioșilor din Noul Legământ nu este o continuare neîntreruptă a slujbei de la sanctuar, ci o realitate cu totul nouă: κοινωνία (koinonia) – comuniunea frățească a celor care, fiind deja locuiți de Dumnezeu, se strâng laolaltă pentru a se zidi întru Cel care locuiește în ei, și pentru a fi trimiși în slujirea la care au fost chemați.