Daniela. Vol. 1

Cartea „Daniela” prezintă o poveste adevărată.

Călăuzită de mama și bunicii ei, Daniela face primii pași pe calea credinței. Experiențele din copilărie ale autoarei ilustrează ce înseamnă a umbla cu Dumnezeu în fiecare zi.

------------------------------------------------------

Familia mea

Începutul lunii martie a anului 1965 era aducătorul unei brize de primăvară promiţătoare. Spre orizont, pădurea îşi legăna ramurile, jucând o horă tăcută.

Satul Pîrcovaci se trezea după o noapte obişnuită. Daniela, o fetiţă firavă de cinci anişori, deschise ochii, cercetând atent lucrurile din jurul ei. Toate erau la fel cum le aranjase mama, înainte de culcare. Camera avea un mobilier simplu, compus din două paturi, un dulap din lemn şi o masă aşezată în dreptul ferestrei. Totul era cufundat într-o linişte apăsătoare. Pe patul alăturat, tatăl ei, care era foarte bolnav, încă nu dădea nici un semn de trezire. Păşind încet pe vârfuri, Daniela, cu ajutorul unui scaun, s-a instalat pe masă, lângă geam, locul ei preferat, unde aştepta să vină mama de la lucru sau cele două surori mai mari de la şcoală. Şi-a lipit năsucul cârn de geamul ce se aburi imediat, din cauza respiraţiei sale calde. Peste vârfurile stejarilor, soarele stătea atârnat, privind palid spre fereastra Danielei. Copila a ridicat o mânuţă sus, salutându-l. Oftă… inima ei de copil dorea să alerge, să se joace şi să aibă prieteni. Tusea convulsivă a tatălui a întrerupt-o din visare.

– Daniela, adu-mi o cană cu apă! spuse tatăl ei răguşit.

Copila sprintenă, ca o veveriţă, s-a coborât pe scaun, apoi pe duşumeaua camerei şi a mers iar lângă uşă, unde era o găleată cu zece litri de apă, adusă de la izvor de sora ei mai mare. Alături de găleată, pe o farfurioară de tablă, era o cană tot din tablă, albastră, emailată, pe care Daniela a cufundat-o, cu rapiditate, în apa din găleată şi i-a dus-o imediat tatălui. Omul, în vârstă de aproape patruzeci de ani, suferea de cancer la plămâni, iar boala îl slăbise, astfel încât rareori se dădea jos din pat să iasă afară din casă. Tusea s-a mai liniştit.

– Te simţi mai bine, tată? spuse copila îngrijorată, privindu-l cu ochii mari, căprui. Ce bine că tu nu mergi la lucru, tată, altfel aş fi atât de singură şi crede-mă, când aud vreun şoarece în pod că ronţăie câte ceva, îmi este aşa de frică…

– Daniela, dacă aş fi sănătos, mama ta n-ar mai trebui să lucreze. Când m-am căsătorit cu ea, i-am promis doar fericire, doream să îi asigur un trai bun, dar acum… nu pot, deseori, nici să mă ridic din patul acesta. Fetiţa observase lucrul acesta de multe ori. Când mama era acasă, trebuia să îl întoarcă de pe o parte pe cealaltă şi să îi aşeze pernele.

– Copila mea, cred că-ţi este foame. Este trecut de ora nouă.

În colţul opus ferestrei, soba cu lemne era folosită pentru gătit şi pentru încălzitul camerei. Tot cu ajutorul scăunelului, fetiţa se ridică la nivelul plitei, cercetând cu ochii flămânzi ce poate fi acolo bun de mâncat. Într-un castron, găsi o bucată de mămăligă. Soba o menţinuse aproape caldă, iar alături, pe o farfurie, erau ouă fierte, curăţate de coajă. Iute ca o veveriţă, Daniela transformă îndată scăunelul în masă, alături de patul tatălui, pentru a servi împreună micul dejun.