O adevarata capodopera, Aprinzatorul de felinare este povestea unei fetite sarmane si a unui Dumnezeu atotputernic, care ne cunoaste si este in stare sa schimbe haosul in frumusete. Scrisa cu aproape 200 de ani in urma, cand felinrele cu ulei luminau strazile oraselor din America, aceasta povestire plina de mister va va inspira si provoca la o traire de integritate si excelenta.
* * *
... citind cartea, m-am intrebat daca autoarea a mai avut vreun motiv de a-l numi pe Trueman Flint "aprinzator de felinare", aparte de faptul ca aceasta era meseria lui.
De-a lungul povestirii, ca rezultat al unui singur gest, felinarele multor inimi s-au aprins unul cate unul, aducand lumina in viata personajelor care aveau o asa mare nevoie de speranta, asemenea celor pe care le intalnim in viata de zi cu zi, personaje in care adesea ne regasim si noi.
Cate fetite Gertrude nu sunt si astazi printre noi? De cate ori nu am intors patele posibilitatii de a aprinde o lumina de speranta in inima cuiva?
Aprinzatorul de felinare ne pune cateva intrebari de felul acesta si ne ofera perspectiva de a intelege ca viata fiecaruia dintre noi este sub privirea si calauzirea Marelui Aprinzator de felinare pe cararea vietii
Cu siguranta, tinerii cititori vor gasi in Gertrude si Willie un exemplu de dragoste credinciosie si puritate, demn de urmat.
Mary Coca
* * *
In lumea noastra corupta, plina de o literatura care portretizeaza laudativ toate formele de stricaciune si de rau, aparitia unor carti care ne infatiseaza personaje nobile, tineri si tinere, barbati si femei de caracter, cu actiuni pline de noblete, ne vine ca o briza de aer proaspat, ca o zi insorita de primavara, plina de viata noua si de frumusete.
Tineretul de astazi si intreaga noastra societate are nevoie de modele diferite, are nevoie de o literatura care infatiseaza personaje pline de puritate morala, care inving raul prin bine, care stralucesc chiar si in saracie si in tragedie, care pretuiesc corectitudinea, adevarul si puritatea mai mult chiar decat viata.
Colectia Carti Rare ne aduce aceasta frumusete din epoci trecute si din medii sociale modelate de Biblie, adica de Cuvantul lui Dumnezeu.
Salutam cu entuziasm aceasta colectie si o recomandam cu cea mai mare caldura.
Prof. Dr. Iosif Ton
* * *
LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC
Asfinţitul se pogora tremurător peste zare; umbrele întunericului se adânceau ca o prăpastie adâncă între cer şi pământ. În depărtare, în câmpie, lumina se mistuia ca un foc de vreascuri uscate, iar deasupra oraşului şuviţe cenuşii se despleteau molatic peste scânteile zilei. Un şir lung de case mărginea şoseaua până când aceasta se pierdea după colinele despoiate de venirea iernii.
Pe pragul de lemn al uneia dintre aceste case veghea un chip trist de copil. Era o fetiţă. Părea desprinsă dintr-o mreajă nebăgată în seamă de ceilalţi. Singurătatea străzii se reflecta în acest chip, înstrăinându-l de restul oamenilor. În spatele ei se înălţa o casă bătrânească, veche şi dărăpănată, cu un contur neregulat şi cu faţada îndreptată spre drumul pietruit. Uşa dădea direct în trotuar, iar pragul era atât de jos, încât picioruşele ei desculţe erau învineţite din pricina caldarâmului rece, pe care stăteau.
Era o seară friguroasă de noiembrie; zvâcniri sperioase ale unor păsări singuratice înfiorau zarea, iar vântul izbea cu putere crengile dezgolite de viaţă ale copacilor. Căderea uşoară a zăpezilor timpurii făcuse ca străzile întortocheate şi înguste ale orăşelului să pară mai noroioase şi mai mohorâte ca de obicei.
Oameni grăbiţi traversau străduţa aceea lăturalnică în lung şi în lat, iar în urma lor nu rămânea decât sunetul surd al noroaielor lipicioase care se desprindeau de pe bocancii greoi. Nimeni nu dădea atenţie făpturii plăpânde rezemate de marginea uşii. Tăcută, preocupată de iluziile copilăreşti, părea la fel de neînsemnată ca orice altă insectă. Pentru mulţi trecători, nu era decât un biet parazit care respira fără niciun drept, acelaşi aer cu ei, care nu cunoştea nimic altceva decât existenţa mizeriei, a sărăciei şi a nefericirii.
Fetiţa părea o figură ştearsă de pe un tablou împovărat de colbul vremurilor, o fărâmiţare de imagini stinse şi triste. Avea câteva zdrenţe pe care şi le strângea pe lângă trupul firav, un păr închis, des şi nepieptănat, care-i cădea pe spate. Trăsăturile feţei erau neregulate şi fiecare încordare a muşchilor feţei te făcea să simţi milă şi compasiune faţă de zbuciumul sufletesc al copilei. Ochii îi erau frumoşi, umbriţi de gene prelungi, dar atât de mari în contrast cu faţa ei slabă, încât armonia chipului ei lăsa de dorit. Ochii se sfârşeau în arcuirea unui zâmbet tăcut, însă nu-i sporeau cu nimic frumuseţea.
Dacă ar fi avut pe aproape un suflet cald, o inimă de mamă – pe care n-o avea – cu siguranţă ochii aceia mari şi galeşi ar fi primit aprecieri şi complimente. Dar cum nu exista nicio fiinţă în lume care să-i poarte de grijă, această făptură hoinară era zi de zi batjocorită de toţi cei din jur care îi spuneau că e cea mai urâtă şi insuportabilă creatură care a umbrit vreodată pământul.
Nimeni nu o iubea şi părea că nici ea nu are pe cine să iubească. Iubirea, acest sentiment unic, era străin de inima ei, pentru că niciodată nu-l cunoscuse. Deşi avea doar opt anişori, chipul ei era întunecat de durere şi nefericire.
Singurele momente în care pe fruntea ei crispată se distingea o undă de fericire erau clipele târzii ale înserării, când un oarecare bătrânel venea să aprindă felinarul din faţa casei în care locuia. Îi plăcea să privească flacăra torţei lui pâlpâind în vânt, în timp ce el urca în grabă scara. Nimic nu o înveselea mai mult ca prezenţa acestui om şi cine ar putea descrie splendoarea bucuriei care-i învăluia sufletul când felinarul se aprindea şi întunericul gros se risipea izgonit de lumina gălbuie. Deşi bătrânelul venea aici în fiecare seară, preocupat de îndeletnicirea lui, părea să nu o fi observat până acum. Dar, chiar dacă nu-i aruncase niciodată vreo privire, chiar dacă nu-i vorbise vreodată, copila îl vedea ca pe un prieten care venea să spulbere întunericul vieţii ei cu flacăra plăpândă a torţei.
