Nu ai niciun produs in cosul de cumparaturi.
Prezentare
Detalii
Dionisie Giuchici
(1938-2004)
"Am vazut lumina zilei la 16 lanuarie 1938, in satul Buzad din Banat, in casuta de langa padurea numita Parcul Regal. Satul nostru, al carui nume inseamna "grau" in limba maghiara, numara cam 380 de case, asezate de-a lungul a trei ulite. Ulita Mare trecea prin mijlocul satului, o alta ulita urca pe deal iar a treia cobora in vale, unde se afla asezata si casa noastra." Asa incep amintirile autobiografice ale omului, credinciosului si poetului, care impreuna formeaza personalitatea unica a lui Dionisie Giuchici, asa cum l-am cunoscut.
"Pe islazul de langa Dealul Mare mi-am petrecut parte din copilarie", continua el, "jucandu-ma fericit cu alti copii din sat", o fericire mult prea scurta pentru baiatul nascut intr-o familie de oameni saraci, care s-au luptat din rasputeri sa faca fata nevoilor familiale si sa creasca cinci copii. Mult prea curand, in anii fragezi ai copilariei, Dionisie fu trimis sa pasca vitele oamenilor din sat, contribuind astfel la saracaciosul venit al familiei sale. Fara incaltaminte in picioare, fara apa de baut, doar cu o bucata de mamaliga in traistuta lui de lana, nevarstnicul pazitor ratacea pe islazul satului cat era ziulica de lunga. "Nu-mi placea slujba de pazitor la animale" isi amintea Dionisie, "dar ma gandesc ca bunul Dumnezeu a vrut sa ma treaca si pe mine prin necazuri, inca din copilarie, ca sa ma pregateasca pentru Imparatia Sa, ca pe losif, ca pe Moise, ca pe Domul Isus." In ciuda trudei si a lipsurilor indurate de mic, Dumnezeu oferea copilului Dionisie compensatii, de altfel nebagate in seama de cei mai multi copii de varsta lui. In timpul lungilor zile de lucru, Dionisie gasea un refugiu in natura inconjuratoare si se folosea de capacitatea de a-i gusta frumusetile, daruite de Sus, care-i imbogateau viata launtrica, modelandu-i profilul interior pentru viitoare misiune poetica. "Dumnezeu imi deschidea ochii sa vad frumusetea pusa de El in natura. Ascultam cu placere cantatul pasarelelor din crang, sau tolanit la umbra, priveam corbii negri care se roteau croncanind deasupra padurii. Cerul era parca mai senin pe vremea aceea." Scenele deschise atunci larg in fata ochilor lui de copil au ramas intiparite pentru totdeauna in memoria poetului, dandu-i ghes sa le zugraveasca in versuri care aduceau lauda Creatorului.
Vezi mai mult(1938-2004)
"Am vazut lumina zilei la 16 lanuarie 1938, in satul Buzad din Banat, in casuta de langa padurea numita Parcul Regal. Satul nostru, al carui nume inseamna "grau" in limba maghiara, numara cam 380 de case, asezate de-a lungul a trei ulite. Ulita Mare trecea prin mijlocul satului, o alta ulita urca pe deal iar a treia cobora in vale, unde se afla asezata si casa noastra." Asa incep amintirile autobiografice ale omului, credinciosului si poetului, care impreuna formeaza personalitatea unica a lui Dionisie Giuchici, asa cum l-am cunoscut.
"Pe islazul de langa Dealul Mare mi-am petrecut parte din copilarie", continua el, "jucandu-ma fericit cu alti copii din sat", o fericire mult prea scurta pentru baiatul nascut intr-o familie de oameni saraci, care s-au luptat din rasputeri sa faca fata nevoilor familiale si sa creasca cinci copii. Mult prea curand, in anii fragezi ai copilariei, Dionisie fu trimis sa pasca vitele oamenilor din sat, contribuind astfel la saracaciosul venit al familiei sale. Fara incaltaminte in picioare, fara apa de baut, doar cu o bucata de mamaliga in traistuta lui de lana, nevarstnicul pazitor ratacea pe islazul satului cat era ziulica de lunga. "Nu-mi placea slujba de pazitor la animale" isi amintea Dionisie, "dar ma gandesc ca bunul Dumnezeu a vrut sa ma treaca si pe mine prin necazuri, inca din copilarie, ca sa ma pregateasca pentru Imparatia Sa, ca pe losif, ca pe Moise, ca pe Domul Isus." In ciuda trudei si a lipsurilor indurate de mic, Dumnezeu oferea copilului Dionisie compensatii, de altfel nebagate in seama de cei mai multi copii de varsta lui. In timpul lungilor zile de lucru, Dionisie gasea un refugiu in natura inconjuratoare si se folosea de capacitatea de a-i gusta frumusetile, daruite de Sus, care-i imbogateau viata launtrica, modelandu-i profilul interior pentru viitoare misiune poetica. "Dumnezeu imi deschidea ochii sa vad frumusetea pusa de El in natura. Ascultam cu placere cantatul pasarelelor din crang, sau tolanit la umbra, priveam corbii negri care se roteau croncanind deasupra padurii. Cerul era parca mai senin pe vremea aceea." Scenele deschise atunci larg in fata ochilor lui de copil au ramas intiparite pentru totdeauna in memoria poetului, dandu-i ghes sa le zugraveasca in versuri care aduceau lauda Creatorului.
